Imperial

   Iesind din cort in aerul proaspat al diminetii, care incepuse sa se incalzeasca, m-am trezit dezmierdat de razele unui soare cald si zambitor, iar pentru o fractiune de secunda parea ca am dormit imbratisat de … Rai. In timp ce savuram ultimile provizii autohtone la un mic dejun campenesc, gandul imi fugea in primavara lui 2008. Au trecut trei ani de cand am dedicat, pentru totdeauna, o particica din mine, acelei saptamani petrecute hoinarind in acest oras colosal. Avand la dispozitie doar o zi, cu inca trei ani adaugati zestrei deja incarcata si in compania, de data aceasta a bicicletei, va fi altfel.

    Am incalecat bicicleta si dus am fost. Imediat ce-am parasit campingul am apucat faleza Noii Dunari (un brat artificial al Dunarii) spre centrul orasului. Vantul taios imi dadea de furca batand din fata, dar in lipsa bagajului consistent, a fost o placere.

    Credeam ca briza imi va tine companie, conducandu-ma doar pe firul apei, dar nu a fost asa. Rafalele maturau tot orasul. Era o vreme minunata, numai buna de pedalat. M-am indreptat spre zona centrala  pentru a revedea Stephansdom, cel mai frumos edificiu gotic din oras, aflat in zona pietonala a Vienei. La fel de maret precum mi-l aminteam, dar putin umbrit, parca intr-o lumina obscura, datorita schelelor ce-l strajuiau. Il priveam, revazandu-l pe acel tanar care-mi parea nemuritor, dar pe care-l intalnesc schiopatand, sprijinindu-se de un toiag. Si asa, Stephanplatz era un furnicar. Gloata de turisti pestriti, adunati din toate colturile lumii, se inghesuia pentru a lua pulsul celui mai important obiectiv al Ineer Stadt. Monumentul pare vesnic, intangibil, de neclintit, dar din pacate are nevoie de restaurare.

  Am continuat periplul spre Hofburg, resedinta familiei Habsburg. Palatul este ciudat, asimetric, fara vreo intrare principala. Cu toate acestea, este impozant. Gazduieste apartamentele in care a trait si a lucrat Franz Josepf  I, monarhul cu cea mai lunga domnie din Europa (68 de ani) si cel mai iubit imparat al Austriei. Trecand pe langa grajduri, un iz m-a trimis la celebra Scoala Spaniola de Echitatie. Aici, Lipitani sunt pregatiti si antrenati pentru reprezentatii de gala, faimoase in intreaga lume, desfasurate chiar in interiorul palatului. In ciuda pretului piperat, merita. Imediat aleea m-a purtat spre cea mai mare biblioteca in stil baroc din Europa, Prunksaal. Interiorul iti taie respiratia: coloane masive din marmura, capiteluri aurite, rafturi din lemn masiv cu insertii aurite, balcoane cu sculpturi, toate decoreaza o incapere ce gazduieste 200.000 de volume legate in piele.  Pot povesti vecinelor si despre muzeul dedicat imparatesei Elisabeta (Sisi), dar la capitolul picanterii.

      Plecand dintre trasuri, piatra cubica si tot ce inseamna Hofburg, m-am transpus in prezent. Eram pe Ringstrasse. Cu toata aglomeratia, excesiv de multe automobile si autobuze, aceasta centura a centrului Vienei este strajuita de cele mai grandioase cladiri imperiale. Cateva pedale prin Museums Quartier si iata-ma intr-un loc aparte, Muzeul de Istorie a Artei. Datorita posibilitatilor materiale si a dragostei fata de arta, habsburgii au cuprins aici a patra colectie de tablouri din lume, dar si obiecte din Egiptul, Roma si Grecia Antica. Mi-am bucurat sufletul reamintindu-mi (timpul nu mi-a permis sa vizitez muzeul) compania oferita de cele cateva lucrari ale lui Peter Paul Rubens, Titian, Bellini, Tintoretto, Rafael si Caravagio. Comentarile ar fi de prisos.

     Ratacind pe Ring m-am putut bucura in voie de cateva edificii publice  pe cat de importante, pe atat de impunatoare: Parlamentul, Rathaus, Naturhistorisches, Opera de Stat si Karlskirche.  Plimbarea a fost lipsita de orice fel de griji legate de trafic. Reteaua de piste destinate biciclistilor este excelent pusa la punct. Chiar daca se circula in mare parte, sa spun pe trotuar, pistele sunt amenajate cu un minim de logica, in asa fel incat nu se intersecteaza cu tronsoanele destinate pietonilor, nefiind nevoit sa fac slalom printre acestia. La intersectii au continuitate si fluenta, neexistand borduri. Deplasarea este cursiva si lina. Chiar daca Viena nu este un etalon in ceea ce priveste deplasarea pe bicicleta, nu am intampinat probleme in trafic. Am fost putin surprins de atentia aratata biciclistilor de restul participantilor la trafic. Daca vienezii nu sunt in top, imi pot imagina infrastructura si educatia nordicilor in ceea ce priveste cultul bicicletei?

   Adierea vantului ma indruma spre Schonbrun. Spre deosebire de Hofburg, resedinta de vara a familiei Habsburg este un adevarat palat imperial, fiind grandios, impunator, simetric. Exteriorul pare banal, dar interiorul este plin de sali in stil baroc si rococo, cu adevarat fastoase.

   Palatul, desi coplesitor, nu este singura atractie, asa ca am pornit prin parcul imens spre Wagenburg, un muzeu dedicat calestilor si saniilor pe care le-au folosit descendentii familiei imperiale. Dupa acest scurt rasfat, am admirat plantele exotice din Palmenhaus, o sera plina de cactusi, locuita de soparle, mamifere din desert si pasari. Ambientul era imbatator, lipsindu-mi doar cartea. Cateva clipe de relaxare m-au trimis in lumea viselor. Atipisem. Visam lucruri frumoase cand m-a trezit zarva facuta de multimea copiilor adunati la portile celei mai vechi gradini zoologice din lume. Am trecut printr-unul din cele doua labirinturi pentru a ajunge in fata Tiergarten, locul in care cuplul imprial servea micul dejun, printre animale. Dolce vita!

   Eheee, … la drum! Mai aveam multe de vazut, dar timpul era zgarcit. Totusi, nu puteam reveni in camping pana nu revedeam Majolika House. Dar unde o gasesc? In ghid nu era. Vag, imi amintesc de locatia ei, undeva pe linia metroului, in drum spre centru. Am intuit bine. Casa e decorata cu modele florale asezate pe placi de ceramica: trandafiri roz, boboci albastri si frunze verzi. Pervazurile incarcate de modele florale sunt asemenea fetelor cu flori in cosite. Proiectata de Otto Wagner, e  unul din cele mai de seama exemple ale stilului art nouveau.  Dar … iat-o!

   Chiar daca nu sunt cel mai mare fan al magazinelor, am continuat ocolul pe Mariahilfer Strasse, principala artera  comerciala a orasului. Pentru autoturisme si biciclete e un adevarat calvar. Strada e foarte ingusta – o singura banda pe sens  –  iar biciclistilor le este destinata o fasie lata de cativa centimetri, lipita de bordura. Fiind biciclist bucurestean cu state vechi, nu mi-a fost foarte greu sa ignor regulile elementare de circulatie. Altfel, eram si acum acolo.  Cu toate acestea, bulevardul are farmecul lui. Fiind dedicata pietonilor si in special cumparatorilor, artera este ticsita de magazine, cafenele, restaurante, saloane pentru inghetata si cinematografe.

   Pana „acasa” aveam de pedalat 13 km, iar ora destul de tarzie, coroborata cu norii amenintatori, m-au facut sa schimb angrenajul. Am pornit ca din tun spre Neue Donau, campingul de la periferia capitalei. Am strabatut padurea de castani din imensul Prater in cateva clipe. Ajuns la mal, a inceput ploaia. Eram destul de expus, asa ca am oprit la o terasa. A ploat exact cat sa golesc un pahar cu bere. Apropo, buna berea, facuta in casa. Mai departe, la fel ca dimineata, vantul tinea mortis sa-si apere teritoriul, canalul Dunarii, motiv pentru care n-a avut mila, fiind cat se poate de taios. Ii zambeam.

   In cort fiind, imi amintesc chipul cetateanului italian intalnit in gara din Budapesta. Cicloturist si el, tocmai terminase o tura de 5 zile de-a lungul Dunarii. Ce palid era!

   Ganduri peste ganduri. Voi putea termina Turul? Eu cum voi fi peste doua saptamani? Oare Heinrich Schliemann avea dreptate spunand ca „a te fi nascut fara ambitie este echivalent cu a te fi nascut fara un brat sau fara un picior”?

   Evient, fosnetul copacilor aplecati in fata regelui vant nu m-au lasat sa adorm prea repede. Un bun prilej sa-mi indrept sufletul spre casa, cei dragi, amintiri … Eram doar cu mine.