După nouă luni

      Nu, n-am devenit tătic, sau, cel puţin, n-am luat la cunoştiinţă. Atât s-a scurs de la ultima îmbrăţişare … a muntelui.  Ce dor mi-a fost! Dar aşteptarea a meritat. Dulce-i revederea!

      Dintr-o dată, în puterea nopţii, telefonul urlă. Placebo, Every you every me. Nu-i alarma, e tata. „E cinci, trezeşte-te!” „Mi-am călcat cămaşa, aseara. Mai dorm puţin”. Treaba ta, dar pierzi trenul.” „Pa, pa! Te sun când ajung la Buşteni!”, şi i-am închis. Mă tot învârt prin casă şi nu ştiu de ce să mă apuc. Doar bocancii sunt pregătiţi. Unde-s pantalonii? Dar beţele? Nu mi-am pus nici merinde! Şi acumulatorul aparatului foto e descărcat! N-am făcut armata, dar cumva,  într-un sfert de ceas am reuşit să fiu cu toate gata, la uşă.

       M-am cam panicat după ce a patra firmă de taxiuri şi-a cerut scuze pentru inconvenientul creat de lipsa maşinilor în trafic „în acea zonă”. Greu, după lungi insistenţe, găsesc un taxi „10-12 minute, 313”. „Doamnă, pierd trenul!” Ne pare rău, dar mai devreme nu poate ajunge”. Aşteptarea m-a încărunţit. Omu`, şoferul, numai chef de condus nu avea. În schimb, o logoreeee…  Cu capul cât o baniţă, chiaun de somn, reuşesc cu greu să mă controlez.  Totul se termină când trântesc uşa în faţa gării.  

      Cu Doru şi Mihai m-am întâlnit la casa de bilete, la ţanc. Ne-am suit în tren, iar după două minute garnitura a pornit. Un scurt taifas, o lungă moţăială … şi culmile Bucegilor. Am ajuns.

   

     Nu ne bazăm pe telecabină, e vânt puternic pe platou. Astfel, cădem de acord asupra traseului Jepii Mari – Cabana Piatra Arsă – Piciorul Pietrei Arse – Poiana Stânei – Sinaia. Cam ambiţioşi, mai ales că tocmai am ieşit din hibernare.

     Pornim, urmărind triunghiul albastru, dar nu înainte de a încălţa parazăpezi. Plimbarea-i o plăcere, foarte relaxantă. Pe fondul trilului păsărilor fredonez câteva acorduri ale lui Joe Satriani. Ca formaţia să fie completă, ni se alătură şi vuietul Urlătoarei, de undeva din vale. Imaginaţi-vă!… 

      Ne strecurăm pe sub Claia Mare, traversăm Urlătoarea Mică, îndreptându-ne spre La Scări. Urcuşul devine pronunţat, în serpentine, pe curba de nivel. Apar şi câteva obstacole, dar le depăşim.

     Profit de scurtele pauze şi cadrez câteva peisaje. Plafonul norilor coboară şi-mi va obstrucţiona obiectivul. 

 

         Suntem în faţa celui mai dificil pasaj al traseului, La Scări. Dificil e prea mult spus. Necesită puţină atenţie, cu atât mai mult cu cât picură, iar bolovanii sunt umezi. Nu se compară cu lanţurile Craiului. Oricum, cablurile ne sunt de mare ajutor şi reuşim, fără prea mari bătăi de cap.

    

      Alte câteva serpentine şi scoatem nasul pe platou. Ce vânt! Brrrr, ce frig! În plus, mie mi-e cam foame. Nu e momentul pentru pauza de masă. Mai rezist până la cabana. Ar mai fi o jumătate de oră. Şi bâjbâim spre Piatra Arsă…

                                                      Cantonul Jepi. Se vede!

                                                       prin jnepeniş

      Tăbliţa din Buşteni indica patru ore până la cabană. Pentru noi au fost cinci şi ceva. 

     

       Cabana-i cam pustie. Un muncitor tencuia peretele exterior, în dreptul intrării, iar alţii, probabil în pauză, mâncau. Şi noi. Câteva sandwichuri, ceai, puţină ciocolată, o altă şuetă, o bere … şi o ţigaretă. Pufffff, savuros!

       Se făcuse cam târziu, aşa că am modificat puţin traseul. Dacă-l urmam pe cel iniţial riscam să parcurgem ultima parte pe întuneric. Era deja ora patru. Un amic salvamontist ne-a sugerat varianta mai scurtă şi mai uşoară, pe sub vârfurile Piatra Arsă şi Furnica, spre Cota 1400.

    Pe un vânt teribil, ne-am urnit, urmând indicaţiile salvamontistului. Ce m-am plictisit! Timp de o oră şi un sfert am mers pe un drum de ţară, plat, clătinându-mă la rafalele vântului aspru. Nici măcar nu m-am putut bucura de privelişte. Ce să văd? Abia zăream vârful băţului întins la orizontală. Spuneam bancuri.

    M-am animat puţin odată cu începutul coborârii. Norii au rămas deasupra, iar verdeaţa pădurii era o pată de culoare lângă gri- cenuşiul uşor deprimant.

     Grăbim puţin pasul, atât din cauza iminentei ploi, cât şi a trenului pe care chiar trebuie să nu-l ratăm. Următorul e dimineaţă. Coborârea e abruptă, pământul mâlos, dar nu mai contează. Salvarea e în faţa noastră; hotelul de la Cota 1400.

           

      Nu credeam, dar mă bucur că m-am plictisit mai devreme. Îi multumesc salvamontistului pentru pontul dat. Imediat ce-am păşit în recepţia hotelului s-a dezlănţuit potopul. O perdea de apă masca liziera pădurii. Turna cu găleata! Nu-mi pot imagina ce ar fi însemnat această ploaie printre arbori căzuţi, în amurg.

      La gară am fost conduşi de un taximetrist. Încă ploua torenţial. Ca şi dimineaţă, am ajuns la mustaţă. Am aşteptat trenul doar trei minute.

       Conchidem, la unison, că a fost un bun antrenament pentru ceea ce sperăm să fie un sezon plin de excursii montane. Şi am adormit.