Alarmă? Deșteptător? Nu există așa ceva. Aici, în Cotu Băii, cocoșul dă ora exactă. La 5.15, fix. Și-l urmează câinele. Latră vreo 20 min, fără pauză. Un adevărat performer.
Mă foiesc, mă întorc, bag capul sub pernă, trag plapuma peste cap, dar nu reușesc să mai adorm. Doar frânturi, ațipeli.
Pe la 6.30 ies din casă călcând pe vârfuri, ca nu cumva să deranjez. Constat rapid că n-am pe cine.
– Neața, Aleex!
– Bună dimineața!, răspund mirat.
Se pare că dimineață a fost mult, mult mai devreme. Antonica și Dumitru sunt deja transpirați de muncă. Porcii s-au săturat de mult, găinile zburdă prin curte, iar vaca e pe islaz de-un ceas. În bucătăria de vară lemnele troznesc, asigurând temperatura necesară fierberii mâncării. Pe foc bolborosesc trei oale. Asta-i înviorarea de dimineaţă, urmează prășâtul.
Mă așez pe prispă și imediat sunt transpus în paradis. Dacă ieri la prima oră aveam dificultăți în a respira, în București fiind, acum îmi răsfățat nările cu miresme de fân proaspăt cosit amestecat cu parfum de tei și puțin iz de animale. Nu mai zic de răcoarea dimineții căci sunt înfofolit cu geaca. Ce diferență! Două lumi total diferite. Mi-ar plăcea totuși să aleg ceva între ele. Sunt extreme. Una-i încremenită undeva în negura timpului, iar cealaltă e trepidantă, tot timpul în ton cu ultimile noutăți în materie de orice. Inclusiv cu risipirea bunului simț.
Ehe, dar fiecare cu ce-l doare. Așa că încalec bicicleta și pornesc spre Spătărești, de unde cotesc stânga pe E85 în direcția Suceava. N-am timp să iau pulsul traficului căci în câteva minute ajung la Fălticeni. Cei 5 km sunt în coborâre. Străbat orașul, lăsând rapid în urmă localitate în care s-a născut tata, exact așa cum însuși a făcut-o acum 56 ani. 
Continui deplasarea pe același DN2, pedalând douăzeci și ceva km lungiți pe dealuri și văi. Experiența e teribilă! Permanent sunt cu ochi-n patru. Tronsonul e foarte circulat, mai ales de camioanele ai căror șoferi nu seamănă prea mult cu cei austrieci. Sunt depășit la mustață, împins spre șanț, dar măcar atenționat de niște goarne infernale, luuuungi… Avantajul e că știu măcar cine sunt acești stăpâni ai șoselelor. Numele sau poreclele lor acoperă o treime din parbrizul autovehiculului. Cum de mă observă? Ăştia-s aşii, elita! Totuși, n-a fost chiar o surpriză, mă așteptam la un asemenea tratament.
Ajung cu bine în fosta capitală moldavă și mă opresc la Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou. Câțiva nevoiași văd în mine un străin și mă asaltează. Îi dezamăgesc repede. Contra unei donații modice pentru refacerea lăcașului, îmi permit să-l rog pe puștiul de la intrare să arunce din când în când câte o privire bicicletei. Zis şi făcut. „Mergeţi liniştit!”.
Mă strecor printre enoriaşii pioşi şi păşesc în biserica cu hramul „Sf. Mare Mucenic Gheorghe purtătorul de biruinţă”. Construcţia edificiului a fost începută în 1514 de către fiul lui Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea cel Orb (1505 – 1517) şi terminată de Ştefăniţă (1517 – 1527) în anul 1522.
Până în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, la Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou a fost reşedinţa mitropoliţilor Moldovei. Din 1991 devine sediul Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor.
Biserica este construită în stilul bisericilor lui Ştefan cel Mare, în plan triconic. Are pridvor, pronaos, naos şi altar. În 1534, în timpul domniei lui Petru Rareş, edificiul a fost pictat atât la exterior cât şi în interior de către meşteri rămaşi necunoscuţi până în ziua de azi. Pictura a fost executată în frescă, după hermeneutica bizantină.
Coborându-mi privirea de la frumoasele picturi remarc gravurile din metal ce împodobesc sicriul cu moaştele Sf. Ioan cel Nou. Sunt 12 plăci de argint, aşezate pe lemnul de chiparos al sicriului şi înfăţişând diferite episoade din martiriul Sfântului Ioan. Moaştele au fost aduse la Suceava în 1402 de Voievodul Alexandru cel Bun.
Mai rămâi puţin, te rog!, îmi spun, dar…
AlexandruAlupei .Blog 