Chiar dacă sunt la o aruncătură de băţ de Cetatea de scaun a Sucevei, o evit. Nu-mi face plăcere să o revăd pentru a patra oara. Pur şi simplu nu am vreo tragere de inimă, n-am chef.
Las în urmă eşezământul religios pentru a mă îndrepta spre un altul, Mănăstirea Dragomirna. Bine, bine, dar pe unde? În ce direcţie? Cei doi trecători întrebaţi ridică din umeri. Răsuflu uşurat când observ peste drum un punct de informare turistică. Exact ce-mi trebuie. Drăguţa domnişoară? ghid mă abordează, adresându-mi-seîn engleză. „Do you need assistance? Do you need help?” Se lămureşte repede cu cine are de- a face şi-mi oferă, cam tandru ce-i drept, o hartă a Bucovonei şi una a Sucevei. Indicaţiile sunt simple, pare uşor: stânga, dreapta, urmez bd-ul Cernăuţi, str. Ana Ipătescu, şi ies din oraş spre destinaţia dorită. Doar că în teren lucrurile stau puţin altfel; străzile nu sunt semnalizate.
Cu chiu, cu vai găsesc luminița şi cotesc dreapta pe 208D. Pedalez 12 km, la nord de Suceava, în uşoară urcare, până în faţa unei porţi masive. Panoul din faţă mă nunţă că am ajuns la Mănăstirea Dragomirna. Cred că e o greşeală, sunt în faţa unei fortăreţe.
Mănăstirea e străjuită de un zid impunător, înalt şi foarte gros, iar în colţurile celor patru laturi se înalţă turnuri de apărare. Construcţia aşezămânutui a fost desăvârşită în primele trei decenii ale secolului al XVII-lea în timpul domniei lui Ieremia Movilă. În centrul incintei se înalţă biserica, capodopera întregului ansamblu. Mare şi extrem de alungită, cu o turlă foarte înaltă, pare zveltă. Am senzaţia că evita obiectivul aparatului foto cu graţia unei gimnaste. În ciuda siluetei este foarte bogată în motive geometrice sculptate în piatră. Iese în evidenţă brâul în formă de „frânghie dublă” ce înconjoară edificiul.
La Dragomirna sunt păstrate picturi doar în altar şi naos. Frescele sunt pictate în culori vii puse în valoare prin folosirea abundentă a aurului. Foarte frumos e şi iconostasul, o sculptură în stil baroc, realizat în sec. al XVIII-lea.
În muzeul mănăstirii, pe lângă obiecte de cult, cruci, icoane, potire şi sfetnice, am admirat un policandru. A aparţinut Îmărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei şi dăruit mănăstirii în 1767.
Nu-mi ajunge doza de cumernicie, aşa că plec spre Pătrăuţi pentru a vedea mănăstirea cu acelaşi nume. Nu urmez traseul clasic, întoarcere pe DN2, dreapta spre Siret şi iar dreapta către Pătrăuţi. Vreao 14 km. Încerc varianta „de-a dreptul”, traversând pădurea. Sunt doar 6 km. Primii trei îi pedalz prin codru, pe un drum forestier foarte bine întreţinut. Îmbucurător, căci e închis circulaţiei publice. Păcat însă de exploatarea forestieră din zonă.
În ciuda caracteristicilor de şosea bicicleta se comportă excelent, chiar şi la viteză mare. Pietrele ascuţite şi bolovanii mă pun în dificultate, dar nu mă pot împiedica. Cu puţină atenţie şi ceva experienţă orice biciclist, cu orice fel de bicicletă, poate travesra pădurea. Merită!
Chiar de la lizieră sunt asaltat de câţiva puşti. Unul dintre ei e cât se poate de scurt: „Nenea, n-ai ceva dulce?”. Împart doar trei acadele. Atât mi-a trebuit. Nu ştiu de unde, dar au mai apărut câţiva, iar întrebarea următoarea e legată de bani. „Păi dacă aveam bani mergeam cu bicicleta?”, iar ei rămân stană de piatră, privind cum mă îndepărtez. I-am buimăcit. Haios moment!
Abia zăresc lăcaşul sfânt. S-a ivit într-o curbă, undeva pe parte stângă. Biserica de mici dimensiuni, dar de proporţii desăvârşite, a fost ctitorită de Ştefan cel Mare în 1.487. Am ghinion, biserica e închisă. Imi pare aparte, misterioasă, vreau să-i văd interiorul, la fel ca tot ce îţi stârneşte curiozitatea şi nu poţi beneficia de nimic. Păcat!
Nu prea am vreme de pierdut. Cobor în E85, cotesc dreapta, iar după patru kilometri, în Dărmăneşti, apuc DJ 208D. Îl parcurg doar până la Costâna, opt kilometri. 
În centrul satului, la singura intersecţie, din nou dreapta pe DJ 178A, spre Cacica, via Părhăuţi, Todireşti, Humoreni, Părtăştii de Jos.
Cei 25 km i-am pedalat în trei ore! După primele picături de ploaie m-am adăpostit în veranda unei case în construcţie. A durat o oră. Cum s-a liniştit, am tulit-o, cu toată viteza înainte. Cerul se limpezise.
Puf, ce noroc! Doar pentru puţin timp, căci în două minute nori grei, cenuşii, s-au adunat şi ca la un semn au dezlănţuit potopul. Sunt în plin câmp, unde să mă adăpostesc? În braţele Domnului.
A turnat cu găleata!. Perdeaua de apă era atât de deasă încât nu vedeam carosabilul decât la câţiva metri în faţă. Maşinile aveau aceeaşi problemă, înaintau greoi. A doua viteză a ştergătoarelor nu făcea faţă averselor. Măcar şoferii erau la adăpost.
Trei sferturi de oră am stat ud până la p…iele. De schimburi nu poate fi vorba. În coburi apa băltea, cam cât o falangă a degetului arătător. În pungile cu haine, la fel, apă.
Aşa ceva! Am reuşit performaţa de a-mi usca hainele fiind îmbrăcat cu ele. Cu adidaşii am o problemă; sunt îmbibaţi cu apă. Sper să se usuce până-n zorii zilei de mâine.
Niciodată nu am avut parte de asemenea ploaie. Inventarul pagubelorl-am făcut în camera motelului de lângă Cacica: două bonuri de masă rupte, cartea de identitate exfoliată, bani uzi, la fel tot portofelul, pansamente inutilizabile, chibrit mototolit şi lista poate continua. Probabil am meritat-o.
traseul primei zile, aici:
AlexandruAlupei .Blog 