Buila

   Şoseaua şerpuindă vrea să ne jucăm de-a v-aţi-ascunselea. Se vede, nu se vede, apare, dispare şi iar apare. Jocul continuă, dar nu prea mult. Fentăm drumul principal când cotitm dreapta pe o arteră secundară, spre satul Pietreni. Acum nu se mai poate ascunde. Masivul Buila se desăvârşeşte în faţa privirii.  Silueta splendidă incită. Liniile curbe ale coronamentului pădurii se contopesc armonios cu unghiurile ascuţite ale calcarelor alb-cenuşii.  Muntele e sălbatic, e pur. Şi-l văd în lumina amurgului.

   Cu tot elanul, alimentat şi de dorinţa de explorare a necunoscutului, pornesc, împreună cu Gheo, spre inima celui mai mic parc naţional din ţară, Buila-Vânturariţa.

   Zâmbetul păleşte puţin la întâlnirea indicatorului care interzice accesul autovehiculului în parc. Asta e, ne conformăm. Mă neliniştesc puţin gândindu-mă că voi bâjbâi prin pădure noaptea. Nu pot ascunde sentimentul şi încep să-mi stresez partenerul de călătorie. Râde, sunt luat peste picior. Ha-ha-ha, hi-hi-hi, … şi îndată ne postăm la izvorul din Poiana Scărişoara. A durat sub o oră. La fel şi circul.

    Aici marcajul dispare. Pe un perimetru destul de mare nu am găsit nimic, nici un semn. Ne-am împărţit: Gheo de-a dreptul pe versant, eu prin poiană. „Ai găsit ceva? Nu. Tu? Nimic, nimic.” Şi tot aşa aproape jumătate de oră, până când vestea cea mare a răsunat de undeva dintre arborii întunecaţi.

   Bălăcăresc puţin mai mult administraţia parcului şi încep urcuşul pieptiş spre indicatorul găsit mai devreme. Bombăneam, bolboroseam. Câteva minute bune de urcuş m-au sleit. Cred că-mi pierdusem glicemia. Cu chiu, cu vai, ajung şi eu lângă triunghiul roşu.

– Păi noi mergem la Pătrunsa, pe punct galben. Ăsta-i traseul spre Vf. Cacova.

– Ştiu, dar trebuie să urmăm creasta. Să o ţinem în stânga şi ajungem la schit.

– Eu nu merg holbocăind. Rămânem aici şi continuam mâine.

   A fost nevoie de ceva muncă pentru a fi lămurit.

– Vin, dar s-a cam întunecat. Nu…

– E ultima dată când mai merg cu tine. M-ai exasperat!

    Îl urmez în linişte. Parcă-i Walker. Nu comentez nimic nici pe coborârea abruptă plină de bolovani. Aproape bâjbâi, nu văd mare lucru. Îi zăresc însă mână, cu arătătorul lipit de bulina galbenă. „Ţi-am zis?”

   Parcă şi poteca e mai lină, urmând curbă de nivel. Marcajul e excelent. Observ şi cruci însemnate pe scoarţa arborilor. E clar!, ne apropiem de schit. O stare de bine mă inundă, zâmbetul îmi revine. Nu simt poteca, plutesc. Nu am mai trăit un asemenea sentiment. Cărarea se luminează. Sunt sute de licurici. E un joc de culori cum nu am mai văzut. Tărâmul pare fermecat. Ceva se întâmplă, simt asta, dar nu ştiu ce e. Doar bănuiesc.

   Călcăm pajiştea în Poiana Pătrunsa şi o lanternă foarte puternică se aprinde pe prispa unei case.

– Bună seara! Putem campa aici pe undeva?

– Sunt şi fete cu voi?

– Nu, răspundem la unison după un scurt moment de îndoială.

– Da, puteţi, răsună vocea din spatele bărbii dese. Femeile pot trece pe aici, dar nu au voie să înnopteze.

   Pe un petec de pămând cât se poate de plat, probabil singurul din întreaga poieniţă, pironim cortul la lumina lanternei. Am avut parte de o cină câmpenească acompaniată cu acordurile greierilor. O orchestră neobosită susţinută şi de câţiva broscoi, probabil aflaţi la întâlnire. Concertul a continuat până târziu în noapte.