Vânturariţa

   Ce noapte! Foşnete, fulgere, ploaie, iar foşnete, greieri, zgomote ciudate pe foiţa cortului, fulgere, a doua ploaie, aţipeli sporadice, gânduri…, un pisoi, alte zgomote, poate ursu, a treia ploaie, şi doar două ore de somn bătute pe ceas. Frânt de oboseală, trag fermoarul și mijesc ochii.

– Bangoc, eu nu vin nicăieri. Vreu să dorm, sunt praf!

– Masto, tu sigur ești dement. Cine m-a pus sa vin cu tine?

– Nici cu tine nu mi-e rușine!

…

– Bine, bine… Hai sa mâncăm ceva!

   De pe prispa casei, fratele, mare amator de maşini off road, ne atenţiona asupra pericolului de la stâna din creastă.

– O duzină de câini vă vor întâmpina, dar să nu vă faceţi griji. Ignoraţi-i! Mai ales că vă însoţeşte şi Bumbac.

– Cum să ignor atâţia ciobăneşti? Şi cine-i Bumbac?

– Un alt ciobănesc, vă aşteaptă la un sfert de oră de aici, iar uşa se trânteşte în urma sa.

   La juma` de oră după şapte îmi potrivesc rucsacul. Nici n-am observat câinele stareţului. Şi el e gata de plecare. Până în Poiana Bulzului parcurgem, toţi trei, o porţiune din traseul pe care cu o seara în urmă orbecăiam. În poieniţă, de fapt un mic luminiş, cotim dreapta pe cruce albastră, spre creastă. Aici, surpriză! Bumbac, care îmi vine până la brâu, dă din coadă. Pare voios, foarte încântat de sosirea noastră. Sunt şocat! „De unde ştia fratele?” Aceeaşi bănuială din urmă cu o seară. Incredibil!

    Cele două ore vopsite pe indicator sunt spulberate. Cu Gheo nu-i de glumit. Cred că şi-a lăsat plămânii la cort. Eu, pe traseu. Cu limba de-un cot şi saliva puţin mai jos, îmi bag capul sub firicelul de apă al pârâului. Cred că am pierdut deja două kilograme. Mă dopez cu elixirul vieţii şi-i dau bice. Mă simt mai bine.

   Ascensiunea continuă, urcuşul e abrupt, iar creasta din ce în ce mai aproape. La fal şi stâna. Se aud câinii. Îmi tremură pantalonii, pulsul se accelerează, picioarele se înmoaie. „Vino după mine, nu-i băga în seamă!” Deja număraţi, sunt treisprezece! Pe cine să ignor? Mai sunt şi alţii?” Trecem pe lângă refugiul lipit de stână. Câtă inspiraţie! Nu ştiu ce fenomene meteo m-ar face să mă refugiez într-un astfel de loc, înconjurat de o haită de câini aproape sălbatici. Nici nu vreau să aflu.

   Încet-încet ne îndepărtăm, iar mie inima-mi revine. Nu mă pot uita în urmă, nu vreau să-i văd. Privesc doar spre vârfurile nu foarte îndepărtate: Buila (1841 m), Ştevioara (1786 m) şi Vânturariţa Mare (1885 m). Vor fi ale mele, devin palpabile. Vârfurile?, poate… Cei de la Placebo îmi vin în minte cu Bright lights.

    Deja am atins nirvana. Nimic de spus, doar trăiri. Numai azurul cerului e mai sus decât mine. Plutesc pe pajiştea alpină, printre bolovani, aşezaţi parcă într-adins pentru a reduce levitaţia.  Ăsta-i Kogaionul! Simt că nu-s singur, nu vorbesc de Gheo. Cinei Bumbac? Dar Negruţu? Nici nu-i important răspunsul.

    Fluieratul bangocului mă readuce cu picioarele pe pământ.

– Mişcă-ţi fundul, mastodontule. Dormi?

 – Ce insesibil! :), îmi spun şi încep marşul.

   Continui traseul pe muchia abruptului, prin Şaua Ştevioara, clătindu-mi ochii privind peisajul de basm.

   Suntem în vârf, Vânturariţa Mare. Cel mai înalt punct al masivului. Am calculat un prânz pentru două persoane, dar trebuie să împărţim totul la patru. Cei doi … căţei!? Nici o problemă. Mâncare e pentru toţi, dar e mai puţin importantă. Meditaţia în schimb…, dar o ţin pentru mine.

   Stânga-împrejur, dar doar până în şa. De aici punctul albastru ne va duce la Schitul Pahomie, via Stâna Ştevioara. Pare siplu, dar plafonul norilor ne ascunde marcajul, şi aşa destul de răzleţ. E doar pe bolovani. Nici un stâlp, nimic. O nouă sudalmă aruncată în spinarea administratorilor parcului.

    Bătrânul păstor întâlnit ne asigură că drumul ales e cel bun, urmând a ajunge la stână imediat. „E puţin mai jos.”

    Încă nu am înţeles ce înseamnă mult, căci puţin m-a lămurit; aproape două ore de coborâre teribilă. Ciudat, căci suntem pe muchia Frumoasa. O fi, da-i greu la vale. Îmi tremură gambele. Până şi câţeii suferă.

  O nouă bălăcăreală cu Gheo scurtează timpul. Şi-i dăm drumul. Sunt şi … cuvinte mai puţin ortodoxe.
…

   Totul se termină în faţa schitului. Ajungem la Pahomie, lângă izvorul Frumos.  Apa cristalină, rece ca gheaţa, ne îmbie la sentimente mai bune. Doar suntem la porţile unei aşezări călugăreşti. Numai gândurile sunt aceleaşi. Simt că mă purific.

   Păşim pioşi, trecem pragul smeritei aşezări monahale ascunse în pădurile dese de la poalele Builei. Sub o stâncă stă pitită bisericuţa schitului. Nu intru, îl las pe Gheo. După două minute iese spăşit, parcă vrea să ne împăcăm. „Păi ne-am certat?”, îl întreb schiţând un zâmbet. „Eşti cel mai mare ticălos!”, îmi răspunde cu juma`de gură. Şi iar linişte.

    Fiecare e cu el însuşi. E normal. Cum nimic nu durează o eternitate, plecăm. Până la Pătrunsa avem vreo cinci kilometri de drum forestier. Târându-ne piciorele pornim agale, dar nu înainte de arunca o privire peste umăr.

   

  Mai departe, nimic notabil. Planificăm o incursiune în Piatra Craiului, creasta, şi în Făgăraş, tot creasta.

– Până atunci, eu plec în Grecia, tataie.

 A! Bumbac a dispărut, iar Negruţ n-a mai putut. S-a lăţit la umbra unui arbore. A cedat, sleit de puteri. Şi noi la fel.