RHCP

    Din înaltul peluzei cuprind o mare întunecată, liniştită, iar undeva la orizont o scenă slab luminată. Liniştea-i străpunsă de câteva bârfe şi trei chiuituri. Atmosfera-i degajată. Bere, ţigări, râsete şi … tobele răsunăăăă!

    Chad Smith apare pe scenă, parcă teleportat. Întreaga arenă se scutură precum calul lui Harap Alb. Bateria pare fermecată de prelungirea braţelor magului. Cu siguranţă, două Boeinguri 747 ar trece neobservate, la mică distanţă de mine. Hărmălaie de nedescris! Lumea turbează! Nebunia-i pe gazon. Mii de braţe sus, jos, stânga, dreapta, capete scuturate, plete de-a valma şi un vacarm infernal. Audienţa-i în transă!

     Încălzirea-i efervescentă, perfectă pentru intrarea lui Michael „Flea” Balzary. Două salturi sunt de ajuns pentru a acapara lumina reflectoarelor. Basistul pare conectat la priză. E pur şi simplu demenţial! Ireal! Zece degete pot hipnotiza treizeci, patruzeci de mii, o mare de oameni. Un intro a cărui acorduri sunt peste tot, la fel şi chitaristul; monopolizează scena.

     Pentru primul leşin se fac vinovaţi John Frusciante şi Anthony Kiedis. E de înţeles. Lumea delirează, cel puţin pe gazon. Aici sus, am pielea ca de găină, iar părul pe mână stă ca aracul. Chiar şi câţiva corporatişti se ridică, ţopâind la refrenul piesei Monarchy of Roses. Nu e timp de odihnă, de bere, de nimic. Dani California şi Can`t Stop se succed.

     Standing ovations la început de Scar Tissue. Prilej bun pentru tandreţuri, săruturi, … pipăieli „Nu fii căscat! Concertu` e mult, mult, incomparabil mai fain decât ea”!

     Look Around şi Charlie au permis doar fanaticilor să acompanieze trupa californiană, dezlănţuită. Urmează Hard to Concentrate, light, tocmai pentru a pregăti mulţimea pentru cea mai cunoscută piesă de pe albumul I`m with you. The Adventures of Rain Dance Maggie e primită cu frenezie. Nimeni nu şade, toţi ţopăim, un fel de dans de neînţeles, haotic, fiecare după cum simte.

     Sunt epuizat. Puţin răguşit şi însetat, dar nimic nu mai contează. I like dirt, Under the Bridge, Higher Ground, Californication, Goodbye Hooray şi By the Way mă transpun în nirvana. Treizeci de minute de fericire deplină! Stadionul vibrează, la propriu, în corul multor mii de vocalişti.  Acustica e fenomenală, iar zgomotul asurzitor. Bine că nu sunt geamuri prin preajmă. N-ar rezista.

     Apuc să observ doar o mână care îşi ia la revedere, şi luminile stingându-se. Performerii dispar în culise. Fondul sonor creşte, decibelii se revarsă peste gradenele din beton, iar timp de cinci minute simt că-mi bubuie timpanele.

     Nimeni nu poate rezista acestui public, iar muzicanţii se întorc. Cu şi mai multă energie. Flea, numai cu capul de scenă nu s-a dat. O nouă repriză la intensitate maximă. Chad Smith se şi ne reîncălzeşte cu un solo scurt. Uauuu! They`re Red Hot, Ethiopia şi Give it Away încununează două ore de vis, desprinse din altă lume.

     Cred că trebuie să visăm mai mult.