– Să înţeleg că nu mai am ce vizita?
– Poţi vedea casa, ş-atât. Spune-mi!, d-aci, încotro?
– Nea Vasile, La Putna, prin Rădăuţi. Sper să ajung până la amurg.
– Du-te, ficior, cu Dumnezeu înainte! Dar nu te sfătuiesc să apuci spre Volovăţ, îi prost drumul. E neasfaltat. Mergi pe la Milişăuţi, iar la troiţă faci stânga.
– Aşa fac. Mulţumesc mult de tot pentru timpul acordat. Să ne vedem cu bine!
– Doamne-ajută, băiete!
Şi dus sunt, plin de energie, euforic. Dar dealul şi al său urcuş lung îmi curmă elanul. Toropeala mă moleşeşte şi nici măcar nu adie vântul. Răzleţ, umbra arborilor mă fereşte de arşiţă. Sudoare abundă, dar totul se risipeşte pe scurta coborâre.
Văd şi troiţa din Milişăuţi. E chiar în centrul satului. Cu mişcări atente şi lente traversez şoseaua, pentru a mă înscrie 
lângă marginea din dreapta. Cred că mi-a căzut glicemia. Probabil am pierdut-o undeva pe drum. Nu-i nimic, ROM cel mic îmi dă putere să ajung la Rădăuţi. Sunt doar nouă kilometri.
Tot drumul mă gândesc doar la o ciorbă rădăuţeană. Mai greu e cu găsitul unui local în care să o pot mânca. Însă aşteptarea a meritat. Ciorba, asezonată cu un ardei exasperant de iute, îmi ajunge direct la suflet. Iami-iam!
Îi simt încă savoarea, şi deja mă plimb prin curtea celui mai vechi monument religios construit din piatră.
Mănăstirea Bogdana a fost construită în 1359, sub domnia lui Bogdan I, ca necropolă voievodală. 
Aci se odihnesc primii domnitori moldavi: ctitorul, Laţcu-Vodă, Roman I, Ştefan I şi Bogdan Voievod. Poate şi din cauza poverii istoriei bogate pe care o poartă, aşezământul pare tern. Hai, totuşi, să văd şi interiorul. Da, are culoare. Monotonia e spartă de picturile din altar. Datează din secolul XV. Şi cam atât. Odihnească-se în pace!
Au trecut două ore peste miezul zilei. Soarele-i la zenit, dogorăşte. Să mă ascund de el în parcul oraşului sau să-l înfrunt? Mă scormonesc de-o monedă, şi întru-un târziu o găsesc. Dau cu banu`. Se ridică, se învârteeeee … şi cade. Pffff, tre`să plec!
Până la Putna sunt 32 km via Gălăneşti şi Vicovu de Jos. Două treimi din drum sunt parcurşi exact sub soare. Rezultatul?, se poate observa pe braţe şi picioare. O nouă vară pe care o voi petrece la plajă, în tricou şi pantaloni lungi. Nu pot apărea în public chiar aşa!
Şi dăi, şi liptă cu asfaltul care mai-mai că se prinde de cauciucuri. Şontâc, şontâc, înaintez. Cumva, totul se animă. Mai bine spus, şoseau. Multe care ticsite cu fân şi o grămadă de cireşari, căci atât în stânga cât şi în dreapta sunt numai cireşi. Cerşesc şi eu câteva. Ficiorul, căţărat pe capota unui tractor, nu prea are simţul măsurii. Primesc două crengi. Mi-e cam jenă, dar depăşesc momentul.
Savurând fructele am uitat şi de soare şi de tot. M-am trezit la poarta celui mai puternic nucleu monahal românesc. Sunt la Mănăstirea Putna.
Din ansamblul ctitorit de Ştefan cel Mare între 1466 şi 1469, se mai păstrează doar turnul trezoreriei. 
Edificiul e impozant şi impresionant. Poate şi datorită faptului că aici îşi doarme somnul de veci însuşi Ştefan, marele domnitor al Moldovei, 
dar şi membrii familiei. Înconjor lăcaşul şi intru în muzeul amenajat în incinta mănăstirii. Normele de securitate seamănă cu cele de la clădirea parlamentului britanic. Oarecum de înţeles, căci găzduieşte manuscrise, obiecte de cult şi ceramică, toate din perioada medievală. Îmi par mai puţin interesante. Sunt atras de colecţia de broderii bizantine. E considerată printre cele mai frumoase din lume. Subscriu!
Auzisem că biserica mănăstirii a fost pictată şi în exterior, dar datorită alunecărilor de teren şi a invaziei cazacilor, a fost devastată, iar după reconstrucţia sa dintre 1653 şi 1662, exteriorul nu a mai fost pictat. Păcat.
Păşesc în casa Domnului, şi imediat privirea-mi fuge spre mormântul domnitorului Stefan cel Mare şi Sfânt. Preţ de câteva clipe mă reculeg … , stând exact, fix în faţa cavoului. Nimeni nu mai poate face vreo poză. Murmurul celor din spate, în crescendo, m-a trezit, şi am început să-mi croiesc drum printre privirile încruntate ale fotografilor. Oare de ce-s nervoşi?
Nu mai acord o prea mare atenţie restului interiorului. Ies, gândindu-mă de ce oare în popor se spune că Mănăstirea Putna a fost un izvor nesecat al bogăţiei de Dumnezeu şi de neam? Poate-mi spune mama-bună, când ajung acasă. Până atunci aflu ce e o mănăstire… Credeam că e altceva.
Gata, plec. Îmi îndrept ghidonul spre ieşire şi pornesc. Bag de seamă că nu am o destinaţie anume, dar cumva, nu ştiu cum, ghidonul trage dreapta, spre aleea lăturalnică. Mă prind repede; spre chilia în care a trăit sfetnicul cel mai apropiat al domnitorului.
Parcurg aproape un kilometru până la ditai stânca în care Daniil Sihastrul şi-a săpăt o grotă în care a
dăltuit un paraclis. Mă aşteptam să observ doar urmele palpabile lăsate de Daniil: altar, naos, pronaos şi chila săpată dedesupt, tot în piatră. Dar nu a fost chiar aşa. Sub scară am găsit amenajat un loc, la prima vedere, pitoresc. Un nene s-a gândit că această chilie ar trebui păzită şi îngrijită, iar din acest motiv s-a instalat aici. Asta bag de seamă văzând plapuma şi cele câteva ţoale aşezate ordonat. A!, mai e şi o cutiuţă goală, pe fundul căreia sunt aranjate câteva monezi şi două bancnote.
Apusul mă cam zoreşte, aşa că plec. Unde? Să caut o gazdă … Pot spune că m-am pripit, deoarece nu am avut nevoie decât de zece minute pentru a găsi Casa Maria.
Maria, gazda, e minunată. Aş vrea să povestesc cu dânsa ceasuri întregi, dar nu prea mă mai ţin balamalele. Poate mâine dimineaţă. Acum vreau doar să mă spăl şi să mă afund într-o plapumă. Mă scuz, ignor grădina şi răcoarea serii, şi urc la mansardă. Nici un duş, nimic. Cad lat pe colţul patului şi adorm îmbătat de miresme.
traseul celei de-a doua zile
AlexandruAlupei .Blog 