Un colţ de Rai

   Mă dezmeticesc în răcoarea dimineţii, sorbind dintr-o cafea şi schimbând impresii cu doamna Cenuşă.

– Te mai aşteptăm!

– Nicio grijă. Revin cu prima ocazie.

– Alex, dacă nu suntem acasă, cheia este acolo. Nu ezita să o foloseşti, spune Maria în timp ce mă conduce spre poartă.

    Pornesc spre Marginea. Din cei 24 km, primii 11 sunt cei pe care i-am parcurs în urmă cu o zi. Acum, remarc satul Bivolăria. Se pare că e casa fabricanţilor de pantofi. Pe multitudinea de panouri comerciale aflate pe lateralele drumului, remarc la fel de multe firme pe care le-am mai întâlnit în marile centre comerciale. Păcat că nu-s cu maşina, sigur găsesc câteva perechi şi pentru mine.

    Ajung şi la Vicovu de Jos, de unde urmez DN 2E pentru încă 13 km. Imediat începe prima urcare a zilei, scurtă, dar abruptă. Perfectă pentru încălzire. Cu atât mai mult cu cât  am parte şi de o mică competiţie. Patru puşti, şi ei biciclişti, mă tot tachinează. Altă treabă, în afara culesului de cireşe din acel loc ştiut doar de ei (nu mi-au divulgat secretul), nu cred că au. Oricum, sunt întrebuinţat serios, cel puţin las senzaţia. Sunt prea mici pentru a le frânge avântul, aşa că … au câştigat.

 – Ha, ha, ha, ce slab eşti, nenea!

 – Vârsta, taică. Vârsta.

   Dând în mintea copiilor, nici nu realizez când intru în localitatea renumită pentru obiectele din ceramică fabricate aici. E cel mai important centru de ceramică neagră din ţară. Asta cu siguranţă, dar azi fiind duminică, peste porţile atelierelor atârnă lacăte grele. Păcat, căci nu am ocazia să văd la lucru meşteri desăvârşind lutul. Privesc doar exponatele gata făurite dintr-un magazin de prezentare. E al familiei, evident de olari, Magopăt. Bunicuţa Ana, căci astfel mă roagă să o apelez, provine dintr-un neam în care meşteşugul olăritului e moştenit din tătă-n fiu.

 – Bunicuţă Ana, de ce e neagră?

 – Se face neagră prin ardere. Se arde şase ore deschis, după care toate gurile cuptorului se astupă, îşi începe micuţa bătrânică povestioara, înbujorată. Focul se stinge, iar timp de două zile se păstrează în cuptor, aşa stins. Îţi spun maică, soţul meu a lăsat cu limbă de moarte ca nu cumva nepoţii să lase meseria. Amu, ginerele meu încearcă să-l înveţe pe nepot cum se face.

 – Înţeleg! Dar cu straiele moldoveneşti ce faceţi? Sunt de vânzare?

 – Mamă, sunt vechi de juma` de veac, lăsate zestre. Din lipsa banilor, femeile din sat le aduc aici pentru vânzare. Sunt vremuri grele.

    Cu gândul la aceste ultime cuvine, încalec bicicleta şi părăsesc Marginea, îndreptându-mă spre Mănăstirea Suceviţa din satul omonim. Cei opt kilometri îi parcurg în aproape trei sferturi de oră. Înaintarea e grea, anevoioasă, căci vândul frontal îmi flutură cârlionţii. Acest impediment, în combinaţie cu falsul plat al şoselei, nu poate facilita decât o înaintare cu viteza melcului.

   La fel ca la Dragomirna, conteplând aşezământului monahal din Suceviţa, am impresia că sunt în faţa unei fortăreţe. Fraţii Movilă, căci datorită lor am azi ocazia să vizitez mănăstirea, au fost inspiraţi în a alege locaţia. Cadrul natural e cât se poate de pitoresc, perfect pentru a făuri o minunăţie. Au fost nevoie de douăzeci ani, între 1581 şi 1601. Rezultatul? O bijuterie!

   Pictura exterioară e monumentală, de-a dreptul copleşitoare. Peretele nordic, cel care mă întâmpină imediat ce trec pragul minusculei uşi a turnului de la intrare, e acoperit de Scara Virtuţilor. Amploarea şi contrastul dintre ordinea îngerilor şi haosul iadului, sunt impresionante. Scena redă încercarea omului de a păşi spre perfecţiune.

    Clădirea este construită în stilul arhitecturii moldoveneşti, care este de fapt o îmbinare armonioasă a elementelor de artă bizantină şi gotică, la cere se adaugă elemente arhitecturale ale vechilor biserici de lemn din Moldova. Îmi place. E frumoasă.

    O înconjor, o privesc din toate unghiurile, o măsor de jos în sus şi de sus în jos, dar nu zăresc vreun cusur. Poate înăuntru. Dar nu, nici unul. Toată suprafaţa disponibilă este pictată. Remarc scene din viaţa lui Isus şi tabluoul votiv reprezentând toată familia voievodului Ieremeia Movilă.

     Copleşit de măreţia mănăstirii, păşesc spre ieşire aruncând o privire peste umăr. Văd un colţ de Rai.

   Sunt tot un zâmbet. Nici măcar următorii kilometri pe care îi parcurg urcând Obcina Mare nu-mi pot fura buna dispoziţie. Din contră! Senzaţia de bine se accentuează odată cu urcuşul. Cu fiecare pedală dată, cu fiecare metru cu care înaintez, în faţa ochilor mi se destăinuie frumuseţea şi bogăţia naturii, a locului. Încep să înţeleg şi mai bine motivul pentru care migratorii şi-au croit drum peste aceste obcini domoale, lăsând răni. Am tot traversat munţi impozanţi şi spectaculoşi, zone minunate, dar nimic din tot ce-am văzut nu se compară cu aceste plaiuri. Oriunde întorc capul, aud o poveste, rostită din moşi-strămoşi. Parcă-s cuibărit la gura sobei. De nedescris!

      Nu resimt niciun moment povara vreunuia din cei 15 km de urcuş. Într-un asemenea cadru natural chiar nu mai contează înclinaţia pantei, 10%. Cele 36 de grade ale termometrului mă răcoreau. Virajele ac de păr, şapte la număr, sunt o adevărată mană cerească; am posibilitatea să admir frumuseţea locului şi din stânga şi din dreapta, din doate părţile.  Dar totul culminează sus, la 1.1oo m deasupra nivelului mării, în vârful Pasului Ciumârnă. De aici, cuprind Pământul. Am totul!