Aici, sus, totul e feeric. Pare a fi tărâmul lui Merlin. Pentru câteva clipe pârăsesc această lume cotropită de noua specie bipedă, căreia îi este tot timpul teamă de extreme. Aceşti asupritori se plasează în zona de mijloc, prielnică, a moderaţiei. Încearcă, şi reuşesc să se ferească de furtuni puternice, sacrificând pentru toate acestea intensitatea de trăire şi simţire oferite de viaţa ce tinde spre absolut. Pentru ei acest preţ e … nimic. Îşi asigură doar conservarea, preferând tihna în locul plăcerii, şi comoditatea în detrimentul libertăţii. Sunt fericiţi. Dar eu? Cine sunt? Pot schimba lumea? Poate, dar trebuie să încep cu omul din oglindă. Până atunci revin în acest înveliş uman, conferit de trupul înalt de 1,87 m şi greu de 81 kg. E timpul să plec, să mă întristez din nou, umblând şi văzând, cunoscând şi descoperind. Şi totuşi, sunt eu!
Pornesc în trombă, direct pe coborârea lungă de 12 km, de pe Obcina Mare spre Ciumârna. E periculos. Asfaltu-i abraziv, denivelat, presărat cu gropi. Pufff!, dar senzaţia-i doar una, plăcută; şi-i intensă. Iiihaaa! Nu mă gândesc la pericole, nu mă cenzurez. Savurez doar clipa. Cobor repede, pe nesimţite.
Următorii 7 km sunt pentru fotografi. Un adevărat regal peisagistic mi se desfăşoară în faţa ochilor, oriunde aş privi. Dar acumulatorul aparatului e încărcat, aşa că înfulec cadru după cadru.
Sunt cam ameţit, atât de frumuseţea naturii, dar mai ales de căldură. Sunt toropit. Însă-s norocos, căci mă răcoresc, poposind la Mănăstirea Moldoviţa, situată pe topşanul dintre izvoarele Moldoviţa şi Ciumârna.
Trimit alte osanale, de data aceasta, către cel care a fost Petru Rareş. Fiul lui Ştefan, cel mare, a construit acest lăcaş sfânt în anul 1532, şi l-a închinat hramului Buna Vestire. Mesajul stă scris pe pisania aşezată în stânga intrării.
Construcţia nu iese din tiparul tradiţionalului plan triconic, ca şi celelalte moldovence. Pictura păstrează influenţe bizantine, ale renaşterii, dar şi multe motive naţionale moldoveneşti: peisaje, flori, costume. Un plus de culoare pentru Asediul Constantinopolului, în care pictorul redă o vedere panoramică a cetăţii asediate. Admir şi fragmente din Judecata de Apoi. Pare a fi Evanghelia redată în culori.
Îmi atrage atenţia o măicuţă; pare extrem de volubilă. Întâmpină un grup de turişti nemţi. Interesant, aşa că mă aşez într-un colţ şi privesc. Maica salută cordial un membru al grupului, primeşte câteva pungi cu cafea, şi se lansează într-un tur al mănăstirii. Devine ghid. Iar prezentarea începe, şi durează … un sfert de oră, … şi înc-un sfert. „Oho, câtă deschidere din partea maicii”. „Păi suntem la mănăstire”. Am timp de un scurt, să-i spun, reportaj. Pregătesc câteva întrebări. „Nu mai poate dura mult turu`”. Şi mă pun, din nou, pe aşteptat … A mai trecut o oră, timp în care am schimbat impreii cu şoferul autocarului şi cu liderul grupului. Ne-am înţeles de minune, doar că după câteva impresii schimbate mă cam dureau mâinile de atâta gesticulat. Într-un târziu, la 18.30, totul se termină, iar turiştii pleacă.
– Nu am timp trebuie să plec undeva.
– De unde ştiţi ce doresc? O clipă!
– Tre` să plec la Câmpulung. Nu am timp! Trebuia să fiu acolo la 16.00.
Şi pleacă. Rămân pironit. Sunt confuz. Nu prea înţeleg. O voce divină? Harul? Dumnezeu ştie. Îmi place să cred că, nefiind străin, nu reprezint prea mult interes. Să-mi fie iertat…
Schiţez un zâmbet, ironic ce-i drept, şi părăsesc casa Domnului. E târziu, e amurgul, şi sunt obosit. Caut o gazdă, şi o găsesc, dar doar după ce mai pedalez 11 km, până la Vama.
Mai am suflu pentru o bere. Şi două ţigări. Le savurez în foişărul din curtea casei, privind în urmă, spre ziua proaspăt încheiată. Încă sunt puţin măcinat de episodul de la Moldoviţa, dar nu numai. Gânduri, gânduri şi o groază de întrebări mă inundă. Şi totuşi, cine suntem? N-am găsit răspunsul, probabil nu-l voi găsi. Dar undeva în zare văd lumini strălucitoare, iar Placebo îmi cântă într-una.
Traseul zilei a treia
http://www.bikemap.net/route/1900511#lat=47.759967222825&lng=25.697205&zoom=10&maptype=ts_terrain