Regele

   Sar din pat, trezit de vuietul cartierului. E trecut bine de miezul nopţii, undeva spre dimineaţă. „Ce-o fi, Doamne!?”. După câteva clipe de panică, mă dumiresc. Nu-i ceva grav, căci din sufragerie se aud strigăte, de bucurie. Gol! Goool! Goooooolllll! România!

   În camera slab luminată de pâlpâitul televizorului, două siluete se zbenguie, ţopăie şi sar, lovind aerul cu pumnii. Tata şi Adi se îmbrăţişează, sunt în culmea fericirii, dar cam răguşiţi. Nu apuc să-i întreb de unde tot vacarmul, căci ochii îmi rămân pironiţi pe micul ecran. Câteva înregistrări se succed cu încetinitorul, redate din diferite unghiuri. Mingea pleacă din stângul decarului îmbrăcat în galben, pluteşte, fără a se învârti, peste câţiva jucători rămaşi spectatori, şi se opreşte sub încheietura barelor, mângâind plasa porţii. După, un scurt dans şi un mic meleu la marginea terenului.

   Era 18 iunie 1994, şi aveam nouă ani … jumate. Nu ştiam ce-i fotbalul, ce înseamnă să te bucuri vizionând un meci. Acea fază memorabilă m-a transformat într-un fan al jocului cu balonul rotund. Au trecut ani în care am urmărit constant spectacolul din iarbă. Am trăit bucurii mari, imense! Nu pot fi cuantificate material. Cu toatea acestea, pe Hagi nu l-am iubit niciodată, dar l-am apreciat mereu. Am simpatizat o altă legendă; Del Piero. Şi totul a pornit din acel moment târziu al nopţii. A fost nevoie de sclipirea regelui.

    E 16 noiembrie 2012. Cina în restaurantul unui hotel situat pe litoralul mioritic. La masa din colţ, un grup de trei fotbalişti se ridică, mulţumindu-i la unison domnului puţin cărunt, puternic aplecat spre însemnările din faţa sa. Vine şi răspunsul. „Cu mare plăcere!”, iar insul se ridică şi el, pornind spre ieşire. E Hagi, Regele! E viu!; cel din 94`, plus vreo … nouăsprezece ani. „Ăsta-i momentul!”, îmi spun. E pentru eternitate…