Poveste de Crăciun

     Un fir, subţire. Asta-i viaţa: un firicel.

     Se întâmpla acum mulţi ani, vreo treizeci, în maternitatea unui spital dintr-un orăşel cochet, la poale de munte. Un bărbat voinic, înalt şi foarte chipeş, mângâia palmele firave ale unei fiinţe delicate, dar energică. Era bucuria vieţii lui. Din dragostea lor a văzut lumina zilei un băieţel, o fărâmă de om, ce urma să poarte nume de luptător. Apăruse Cel Mare. S-a născut în pragul Crăciunului, iar darurile nu conteneau. Cele mai importante au fost timpul şi zece vieţi.

     Anii au trecut, baieţelul a devenit puşti, băiat … şi bărbat. A avut parte de toată dragostea lor, a celor care l-au făurit. Dar nu a apreciat-o mereu. Sau, poate? Nu a dus lipsă de nimic. Avea totul.

     Şi a trecut prin timp. Niciodată nu a urmat linia dreaptă, mereu s-a scăldat în mijlocul oceanului, printre valuri, în plină furtună. A învăţat, dar mai era loc. Un chiulangiu. A fost ascultător, dar nu prea. Se spune că era isteţ, dar şi deştept. „Păcat de burduf”, răsunau colţurile străzilor. A cucerit şi lumea, dar doar orizonturile. Arogant, plin de el şi foarte egoist. Un nesuferit. A iubit, enorm, aşa că a urcat Everestul dragostei. A fost şi e în continuare îndrăgostit până peste urechi. Îi place viaţa, mai mult decât timpul. Cadourile primite la naştere le poartă-n suflet şi acum. Dar, cu trecerea vremii, a pierdut trei vieţi. Cel Mare zâmbeşte, ştie că mai are şapte. E în călătoria vieţii … Şi poate nu e chiar un luptător.

     Recent, se plimba prin acelaşi timp, la el acasă, în Ţara Minunilor. Hoinărea printre căsuţe din turtă dulce, pe străduţe străjuite doar de chiparoşi, pline de copii care vorbeau cu animalele. Pe cer zburau doar păsări, iar pe drumuri … pe drumuri circulau doar biciclete, nu şi maşini. În parc, căţeii nu ţineau în lesă oameni, iar raţele se bălăceau liniştite, căci vânători nu existau. Toate acestea îl îmbogăţeau, iar el contempla frumuseţea tărâmului. Sorbea din bucuria vieţii.

     Ca din senin, o fetiţă s-a transformat în spiriduş. A zburat spre Cel Mare, l-a privit în suflet, şi s-a aşezat pe umărul drept al răsfăţatului. Şi i-a şoptit.

     – Hei!, vreu să-ţi arăt un alt meleag. E foarte departe de tine, dar îţi voi fi călăuză. Acolo nu ai mai fost. Şi nu cred că vei mai ajunge dacă nu mă însoţeşti acum. Hai, hai cu mine!

     – Nu ştiu, nu cred… Ce să zic? Îmi place lumea mea. E frumoasă, exact cum mi-o doresc. Şi, aici fiind, nimic rău nu mi se poate întâmpla.

     – Dacă dragostea ar putea gândi, ai merge. Vreau să te duc acolo unde aproape tot ceea ce tu ai şi nu ai observat, înseamnă … . E ţara lui Moş Crăciun, spuse spiriduşul după un scurt răgaz, în timp ce se îndepărta.

     – Stai! Ia-mă cu tine, te ro…,  dar nu mai avu timp, căci spiriduşul îl şi atinse, iar cei doi dispăruseră … şi se treziră întru-un oraş la poale de munte, acoperit cu zăpadă.

     – Unde suntem?, întrebă Cel Mare, puţin speriat de aglomeraţia din jur.

     – Prostuţule, suntem în oraşul de sub Tâmpa, la Braşov, în România. Mai exact, pe strada Toamnei la numărul 16.

     – Roooo … cum? Ce-i ăsta Braşov? Iar streada? De ce-i Toamnei, căci e iarnă şi-i tare frig?

     – Vei afla mai târziu. Acum însă îi vom aştepta pe asistenţii lui Moş Căciun. Îi vor vizita pe copiii Asociaţiei Catharsis. Moşu`e deja înăuntru.

     – Ce tot spui? Copiii nu sunt ai vreunei asociaţii. Sunt ai părinţilor. A lu` mami şi tati.

     Zâmbind amar, Spiriduş şopti. Avea un nod în gât.

     – Aşa-i, dar copiii de aici sunt …. sunt speciali. Se bucură pentru tot ceea ce au, sunt plini de viaţă şi …  .Spiriduş oftă adânc, continuând. Aceşti copii au dorinţe de care tu habar nu ai. Ceea ce ei îşi doresc, ţie ţi s-a cuvenit. Tu nu ai simţit niciodată, indiferent cât de afurisit ai fost, lipsa părinţi … , dar nu mai termină.

     Fu întrerupt de două sănii trase de reni. Zarvă mare, căci asistenţii moşului se puseră deja pe descărcat daruri. Ce vacarm! Râsete şi voie bună. Vorbeau un grai de neînţeles, şi se înţelegeau şi cu renii.

     Cel Mare privea cu ochi miraţi. Nu mai văzuse aşa ceva. Asistenţii s-au încolonat, păşind în şir indian, trecând pragul închăperii. Cel Mare i-a urmat, mut. Acolo, feerie. Copii aşezaţi la umbra bradului frumos împodobit recitau poezii Moşului. Bătrânelul făcea aprecieri: minunat, nemaipomenit, frumos, toate acestea, urmate de aplauze. Versuri, cadouri, sărbătoare.

     Moşneagu` nu scăpă cu una, cu două. „De unde eşti?” ; „De unde vii?” ; „Câţi ani ai?” ; „De unde ai jucăriile?” ; „Dar dulciurile?” . „Ce daruri ai mai împărţit?”; „Cui?” … curgeau întrebările.

     Răspunsurile urmară, ca într-o poveste:

     „Sunt din ţinuturile de gheţă. Acolo m-am născut acum o sută şi ceva de ani şi sunt nemuritor. În cursul anului făuresc dulciuri şi jucării pentru toţi cei care sunt cuminţi. Pe cei răi îi ocolesc. De exemplu, mai devreme am fost la Anca. I-am dăruit un băieţel. Pisoiului meu preferat i-am dus un ghem, să-l smotocească. Lui Alex … lui nu i-am dus nimic, dar l-am vizitat. Nu a fost prea cuminte, dar e un băieţel bun. Andrei îşi dorea foarte mult un căluţ. N-am găsit, dar a primit un măgăruş. I-a plăcut. Şi uite aşa, alerg în toate cele patru colţuri ale Lumii. Fiind foarte greu să mulţumesc pe toată lumea, am calificat ajutoare: asistenţii mei, moşuleţi şi spiriduşi.”

      În mulţime, Moşu zări doi ochi migdalaţi. I-au atras atenţia. Licăreau scânteietor, radiind bucurie.

     – Draga Moşului, cum te numeşti? Ce vârstă ai?

     – Moş Crăciun, numele meuuuu eeesteee  Alexandraaaa, si am sase a… an… anisori.

     – Ai fost cuminte, Alexandra?

     – Bine-nţeles, uitucule! Daca nu eram cuminte nu îmi aduceai cadouri.

     – Ho ho ho! Sigur, micuţa mea. Sunt bătrân şi tare uituc.

     – Da, Moşule, Îţi mulţumesc pentru daruri. Acum, eu şi bunica mea, putem să achităm chiria, să cumpărăm rechizite. Poate ne cumpărăm şi tobe, că eu până la Crăciunul viitor nu mai am răbdare.

     – Tobe? Pentru ce, draga mea?

     – Când ţi-am scris, am uitat să-ţi spun că sunt elevă la Liceul de Muzică şi cânt la patru instrumente. De la anu`îl vreau pe al cincilea, un set de tobe. Am chitarăăă, piaaaan; şi microfon. Voi fi ca Michael Jackson!

     – Bravo, draga moşului! Dar mi-ai enumerat doar trei instrumente. Care este al patrulea?

     – L-am uitat. Am emoţii, se fâstâci  mogâldeaţa, împletindu-şi o codiţă.

     – Alexandra, sunt sigur că mama şi bunica ta sunt mândre de tine. Vei ajunge o st…

     – Doar bunica, moşulică-uitulică. Mama nu a vrut să mă păstreze. M-a abandonat în maternitate şi a fugit în lume. Doamna Azota Popescu mi-a găsit bunica, iar de atunci locuim împreună într-un apartament pentru care plătim chirie. Momentan, cu ajutorul matale, vom achita ratele pentru următoarele trei luni. Bunica a rămas recent fără servici. Mai departe, nu ştim…

      Dintr-un colţ al încăperii, Cel Mare înghiţea un nod. Fetiţa din faţa sa nu cunoscuse dragostea maternă, căldura unui cămin parental, suficienţă financiară, dar îşi dorea să trăiască, să urce pe cele mai mari şcene ale Lumii pentru a cânta şi încânta. Avea în faţă viaţa, multă viaţă. Cel mare nu apucă să termine procesul de conştiinţă, căci dintre copii răsună un oftat.

      – Copilă dragă, ce s-a întâmplat?, întrebă Moş Crăciun.

      Din spatele ochelarilor groşi răsărea privirea tristă a unei fetiţe.

      – Moşule, mie nu mi-ai adus cadoul dorit nici anul acesta. Din 2003 îţi tot cer, iar tu, nimic.

      – Oho, draga mea. Tu eşti Rodica, îmi amintesc. Îmi pare rău, dar Rudolf ţi-a mâncat scrisoarea şi în acest an, iar eu nu am mai apucat să o citesc. Uite!, dacă îmi spui acum ceea ce doreşti, promit că nu uit, iar pentru anul viitor mă voi strădui să îţi aduc acel cadou.

       – Dragă Moş Crăciun, rosti copila cu glasul sfârşit, ca şi cum orice speranţă se năruise. Astăzi, 21 martie 2012 am împlinit 12 ani. Nu m-a felicitat nimeni de ziua mea. Nu m-a mângâiat nimeni. Nu m-a sărutat nimeni, sunt fără părinţi – singură pe lume. Aş vrea să spun şi eu MAMĂ cât mai sunt copil. De aceea te rog să-mi aduci şi mie o MAMĂ şi un TATĂ. Şi două-trei lupe că nu mai văd să citesc. Te aştept cu nerăbdare, Moş Crăciun.

        Timpul încremeni într-o liniştite absolută. Cel Mare cu greu reuşi să se strecoare printre dorinţele acelor îngeraşi năpăstuiţi de soartă, fără a mai avea ochi şi urechi pentru Moş, spiriduşi, … pentru copii.

        Păşi pe zăpada întărită, scârţâind sub greutatea sa. Îşi umplea plămânii cu frigul de pe lume. Devenea de gheţă, şi nimeni nu-l putea încălzi. Nici măcar Spiriduş nu mai era prin preajmă pentru a-i ţine companie. Traversă o stradă, iar trei claxoane nu-l surziseră. Doi maidanezi i-au agăţat bocancul, iar de la etaj a aterizat un dulap vechi, la doi paşi de călcâiul său. Nu părea deranjat de lumea despre care a auzit că-i cea reală. Şocul de mai devreme fusese prea mare pentru a mai simţi şi altceva. Mai pierduse o viaţă.

Această prezentare necesită JavaScript.