Hoţii de frumuseţe

     Se întâmpla undeva, cândva, prin vara lui 2011. Parcă atunci când înfulecam un sandwich pe terasa fast-food-ului din colţul blocului, timp în care răsfoiam Gazeta Sporturilor. Printre clasicele informaţii despre sport găsesc două pagini pline ochi cu interviul luat de Maria Andrieş scriitorului Pascal Bruckner. Curiozitatea a escaladat cote înalte, devenind nerăbdător să citesc scrierile francezului. Şi au apărut împreună cu gazeta, la interval scurt de timp una de alta. O săptămână? Mai puţin important.

     Luni de fiere şi Hoţii de frumuseţe. Nu insist asupra primei. Merită, dar nu acum. Cine ştie? Cândva… E dură, reală, actuală, inedită. Nu am mai citit aşa ceva. A meritat!

     În schimb, cu toate că nu mai e cald, doresc să bat fierul pe Hoţii de frumuseţe. Complotul împotriva frumuseţii, asta e, transmis de autor halucinant.

     Sus în munţi, într-un loc izolat, la graniţa dintre Franţa şi Elveţia se află fânarul. Aici, complotiştii, înstărita familie Steiner şi servitorul său, Raymond, au pus la punct un plan crud, acţionând exact, premeditat, hrăniţi de fireasca pierdere a puterii de seducţie, o dată cu înaintarea în vârstă.

      Totul a fost descoperit de Benjamin, insul care se simte veşnic bătrân şi plictisit de viaţa sa, şi de Helene, o tânără studentă, frumoasă din cale-afară. Sigur, el se îndrăgosteşte … de ea, iar dragostea şi iubirea se rostogolesc, curgând în râuri. Totul culminează cu vacanţa la schi, în împărăţia Alpilor.

      Acţiunea se desfăşoară în două planuri, iar cartea este un amestec de thriller vibrant şi basm filozofic, contopindu-se în linia perfectă a  suspansului. Lectura e saţioasă, dar uşor de digerat. Mi-a plăcut mult. Fantezie, acţiune, filozofie, imaginaţie, suspans. Ce mai? Toate aşternute pe hârtie de un om genial.

      Dar ăsta-i doar punctul meu de vedere, căci romanul poate fi apreciat în fel şi chip. Poate părea şi banal, de ce nu? Depinde însă de gusturi. Cam atât despre carte. Vă las să o descoperiţi.

      Şi eu iar trec prin timp, vre-un an şi ceva. Până în urmă cu două săptămâni, când Teatrul Evreiesc de Stat a pus în vânzare biletele pentru piesa de teatru – ce credeţi? – Hoţii de frumuseţe. M-am uita lung şi am recitit informaţia. Cam nedumerit, ce-i drept, pornesc spre casa de bilete a instituţiei. Întradevăr, biletele erau pentru această piesă de teatru. Păi cum? Niciodată nu a fost pusă în scenă o piesă de teatru regizată după romanul scriitorului francez.

      Nu am mai stat pe gânduri şi am cumpărat biletele pentru prima reprezentaţie, 17 ianuarie. Un detaliu: premiera oficială urmează peste câteva zile, 25 ianuarie, când şi-a anunţat prezenţa şi autorul cărţii, Pascal Bruckner.

      Până la data începerii spectacolului m-am tot frământat, măcinat fiind de întrebări. Cum a reuţit Chris Simion să regizeze şi să pună în scenă o piesă de teatru după acest roman? Ce decor? Actorii sunt de pe Marte? Cum este posibilă o astfel de transpunere? Muream de nerăbdare.

      Gongul a bătut; sosise vremea. Şi a început spectacolul. … Nu vă povestesc nimic, sâc! … După aproape două ceasuri m-am ridicat cam amorţit din scaunul puţin incomod, aplaudând frenetic, ca toţi din sală.

       Am găsit răspunsurile pentru toate întrebările de mai sus. Anunţul Teatrului Evreiesc, Un altfel de spectacol, la o altfel de oră, rezumă exact cele petrecute pe scenă. Da, o carte jucată de o mână de actori … de primă mână. Nu pot decât să felicit distribuţia, regizorul şi pe toţi cei din spatele acestui spectacol.

       Acum mă întreb: dacă vizionam piesa de teatru fără să fi citit cartea, îmmmmmm? … Ar fi fost exact ca şi cum aş fi vizitat Florenţa fără să citesc Agonie şi extaz.