Căscat, după oftat

     Eternul cocoş, orătania care nu m-a slăbit o clipă în aceste zile, cântă iar. La fel de impersonal, aceeaşi tonalitate. Nici o licărire de geniu, nimic. Parcă-i un magnetofon blocat de banda prinsă aiurea. Şi totuşi, ceva-i schimbat. Nu, nu linia melodică, ci ora. Ceasul bate de nouă. Ce înaripat puturos!

     Cobor din pat, pe rând, câte un membru. Cele inferioare mai întâi, restul după. Din patru labe reuşesc să mă şi îndrept, iar în scurt timp să-mi ţin echilibrul în capul oaselor. Nu funcţionez. Casc, mă întind, oftez şi-njur. Nu mă repet minute bune. „Vere, azi e una din acele zile. Ai grijă!”, îmi spun, pornind pe trepte spre curtea interioară. Cobor doar trei şi-mi intersectez privirea cu a Ancăi, fata gazdei. Are obrajii rumeni.

– Neaţa, Alex! Ai dormit bine?, mă întâmpina mezina, puţin fâstâcită, cu accentul său moldovenesc.

– Excelent!, strig din capul scărilor, dar sunt în gips, abia mă mişc. Mi-ar mai trebui câteva zile să mă odihnesc cum trebuie.

– Biciclistule, vei dormii somnul de veci. Te vei sătura, răspunse zâmbind şi dispăru după colţ, în grădina casei.

    Ce o fi cu ea?, mă întreb, pornind spre acelaşi foişor în care petrecusem minute bune ieri seară.

   Traversez ograda şi schimb un salut cordial cu deşteptătorul: „să te văd în ciorbă!”, îi urez, iar el, aruncându-mi o privire fulgerătoare, probabil mă îngână. Cu mama Ancăi mă salut omeneşte, ajezându-mă la masă. Dar nu înainte de a pica cerul. „Vă e cald?”, întrebă tanti Anişoara. Răspunsul se putea citi pe chipul roşu ca para focului. Coborâsem, ieşisem din casă îmbrăcat … doar cu boxerii. Şi se lăsă liniştea…

    Plecarea-i o oră mai târziu. Toate hainele-s mototolite, îngrămădite în coburi, iar tricoul din bumbac şi sandalele flutură pe cadrul bicicletei. Las în urmă Vama, trec de Molid, Frasin şi (Paltin?) Bucşoaia, iar la Gura Humorului, din şoseaua 2E, virez dreapta spre Mănăstirea Voroneţ. Aproape 20 km pedalaţi cu silă, împleticit pe a mea parteneră deloc atrăgătoare. O urăsc, la fel şi drumul, pedalatul, mişcarea-n sine, totul. Cinci căruţe depăşite, dar nici un căruţaş dornic să-şi facă pomană, nici măcar contra cost.

     Sunt în faţa altei moldovence. E frumoasă şi ea. Gingaşă, micuţă, e socotită o „Capelă Sixtină a Răsăritului”. Privind-o, încerc să-mi imaginez Crearea lui Adam. Nu pot, şi revin la mioritica ctitorie a lui Ştefan cel Mare. În ciuda proastei dispoziţii care nu mă slăbeşte deloc, sunt frapat de cromatica picturii. Îmi scald privirea asupra originalului „albastru de Voroneţ”, contemplând celebra Judecătă de Apoi. Sunt năucit de frumuseaţea frescelor. Privesc pur şi simplu un ansamblu pictural creat, de meşterii conduşi de Marcu, pentru eternitate. Mai am o tresărire în faţa mormântului primului stareţ al mănăstirii, Daniil Sihastrul.

     Retragerea-i agale, şontâc, şontâc prin arşiţa zilei, apăsat fiind de El ştie ce. Eu habar nu am. S-au aliniat astrele greşit? Probabil… Am trecut pe sub ceva? Datorii? Se poate… Am deranjat semeni? O, da! Bine, bine dar ar fi trebuit să fiu într-un cărucior până acum… Chiar nu ştiu ce se întâmplă. Orice ar fi, trebuie să merg la Cotu Băii, acasă. Mamăăă!

… (oftat, căscat, oftat, iar căscat şi multe văicăreli)…

     Cu încă o forţare reuşesc să  zbor peste cei nouă kilometri (o oră!!!) care despart Voroneţul de Mănăstirea Humorului. Nu ştiu cum am ajuns, dar iată-mă în faţa lăcaşului. Of! Sunt sătul de edificii monahale, chiar nu mai pot. Da-i ultima dintr-un lung şir. Trebuie bifată şi atât. Nici n-am observat Rezervaţia geologică Piatra Pinului şi Piatra Şoimului, întinsă pe dita-i hectarul.

     Nu rezist mai mult de cinci minute şi fac cale întoarsă spre Gura Humorului. Iar uit de rezervaţia în care se găsesc exemplare destul de rare de floră şi faună paleogenă. N-am în cap decât o rezervaţie artificială de doi pe doi, moale, şi o pernă pufoasă. Până acolo mai sunt doar 39 km – vreo două ore. Doar un pic şi gata. Schitez un zâmbet vag.

    Prânzul mă găseşte tolănit pe două scaune, la o terasă umbrită din centrul oraşului. Timp de trei ore doar unghiile nu mi le-am ros: telefefoane, ciorbă, iar telefoane, ţigări, lectură, ecler, aţipeli şi lista poate continua. Nu pot pleca. Pic în stradă. Mercurul termometrului a urcat sus de tot şi-i tare roşu. Mai e timp de-un telefon, dar bateria moare. Scot harta, o studiez a mia oara, doar-doar se scurtează distanţa, dar nimic. E aceeaşi. Ceasul? Aproape cinci. E timpul să o şterg. Scuip în sân, încalec ţoacla … şi mă aşez din nou pe scaun. Ce-i de făcut? Nimic. Cu trenul fac două zile, taxiul mă usucă, iar teleportarea nu s-a inventat încă. Păcat.

     La a doua tentativă reuşesc. Bicicleta se mişcă încet, apoi mai tare, până rulează cu 20 km/h. E un ritm bun, excelent pentru restul distanţei. „În două ore eşti în pat!!!”, scandează frenetic o galerie interioară. Alt tonus, altă dispoziţie, totul merge strună. Însă acelaşi tot se sparge, devine pulbere, la ieşirea din Gura Humorului, exact în locul în care se termină construcţiile. Intru în câmp deschis, iar vântul este suveran. E tărâmul său, iar eu, intrusul, sunt aproape nimicit de forţa sa. Începe golgota bucovineană. Abia reuşesc să-mi menţin echilibrul în şa. Viteza de deplasare e puţin mai mare decât a unui pieton, aproape insesizabil.

     Cu mici excepţii, mă mişc cu încetinitorul. Am timp să derulez filmul acestor zile de turism ecumenic de trei ori, în detaliu. Îmi amintesc perfect punctul, dreapta şi segmentul învăţate în gimnaziu. Reaud chiar intonaţia doamnei profesoare la orele de muzică. Mi-e dor de diriga`! Oare ce face?… Liceul!? Ce ani! Fractura degetului mâinii stangi din ziua finalei CE 2000. Golul lui Del Piero din semifinala cu Germania de la CM 2006. Parcă era min. 121. Fac haz de necaz.

      Câte o rafală mai puternică mă readuce în simţiri, din păcate. Iar simt arşiţa, resimt oboseala, neputinţa de a face. Şi glicemia e jos, poate prea jos. Simt că se scurge pe asfalt, rămânâd în urmă doar o dâră. Nu pot face nimic căci magazine nu-s. De jur împrejur doar câmp şi fânul închinându-se la zeul vânt. E tot ce văd. Mă simt neputincios.

     E aproape şapte si am parcurs jumătate din drum. Îmi vine să plâng, să urlu. Dau ceasul înainte cu două ore, dar nu se întâmplă nimic. Sunt în acelaşi loc, iar el indică ora nouă. Sunt atât de aproape, dar, în acelaşi timp, parcă sunt în mijlocul oceanului, în furtună. Caut alte amintiri şi le găsesc repede. Turul Austriei de anul trecut, Maratonul Bucegilor, Praga, Londra, Veneţia, Toscana, toate sunt depănate repede în cel mai mic detaliu, doar bornele se succed lent, agonizant. Mă opresc încă odată, fumez, iar îmi amintesc, dar nu mai contează ce… Cândva, mult după asfinţit, ajung la Antonica, în Cotu Băii.