Plec la mânăstiri

    Au trecut opt ani de plimbări programate cu mult, mult timp înainte. Ştiam din vreme fiecare cotlon, fiecare stradă şi obiectiv pe care urma să-l descopăr la faţa locului. Europa mi-a arătat a sa goliciune, exact formele pe care am dorit cele mai mult să le ating, să le mângâi. Incitant! Descoperisem un colţ. Însă soarele a apus… Începea noaptea polară.

    M-am trezit ca un nou-născut, exact aşa cum am fost făurit. Cu fundu-n sus, smiorcăit şi înfometat, bombăneam. Chiar tre` să-mi fac programul după voia celorlalţi? Eu nu pot, mie mi-e rău, n-am timp, nu mă lasă nevasta, mă cert cu idiotul, câte şi mai câte… Motive sunt gârlă. Nu, nu-mi pot bate joc de cel mai frumos dar pe care puteam să-l primesc. Mama, drăguţa, născându-mă, mi-a oferit … timpul.

    Am înşfăcat două tricouri din şifonier, o pereche de pantaloni de pe sârmă, o haină mai groasă de la naftalină, sandalele, alte câteva accesorii vestimentare şi le-am îngrămădit în coburi. A doua zi am demontat bicicleta, trântind componentele peste bancheta rabatată a lui ibi şi am pornit pe E58 spre inima Moldovei, în pitoreasca Bucovină.

    Voi îmbina utilul cu plăcutul: vizitez câteva neamuri mai îndepărtate şi revăd, din şaua bicicletei, mănăstirile moldave. Oare cum va fi? … Să vedem!