O zi, un om şi o dorinţă

     Din cele 365 zile ale anului majoritatea covârşitoare sunt banale, indiferent câtă culoare le-aş da: un zâmbet, puţin scris, citit (şi mai puţin), o bere-două, nopţi pierdute, învăţat (mi-e ruşine să spun cât), televizor, sport, teatru, stări vegetative, operă (de când n-am mai fost?), înjurături, ore de pregătit excursii şi vacanţe, chermeze, prieteni, şi ar mai fi, oho! Evident, toată paleta de culori se aplică peste pânza fixată bine de tot în şevaletul programului de muncă, serviciul. Pff, supravieţuiesc!

     Şapte martie se anunţa o zi banală. Cât de obişnuită poate fi în perspectiva ajunului Zilei internaţionale a femeii? Să intru în detalii ar însemna să ocup tot universul explicând. Ei ştiu, ele să ia totul ca atare.

     În tramvaiul aglomerat mă strecor cu greu, dar şi mai greu reuşesc să deschid biografia lui Benito Mussolini. Cumva, reuşesc să citesc câteva pagini, agasat fiind de cei doi vânzători ambulanţi. Timp de zece minute şi cinci staţii nu au respirat o clipă: brichete, şerveţele parfumate, pixuri, alifii chinezeşti, papiote, ace cu gămălie, plasturi şi alte nimicuri sunt de vânzare, toate la „super-preţ”. La „Roma”, ultima haltă, cobor fredonând zicerile negustorilor. Constat că nu am reţinut nimic din ce-am citit.

     Şi ziua începe, practic acum. E opt şi ceva. Cafeaua, ţigara, şi îmi suflec mânecile. O întâmpinare, câteva telefoane, mailuri, începutul unui recurs, o convocare la conciliere, şi la un moment dat Big Boss întreabă: „Alex, ce program ai azi la cinci?”. „N-am…”, răspund într-o doară, ignorându-i privirea. „Hai să mergem  la o lansare de carte! Stănescu ne aşteaptă la Universitate.”

     Tresar şi încerc să-mi amintesc cine-i nenea. A, da, ştiu! E moşulică, octogenaru` care mă calcă pe bombeuri de fiecare dată când îl întâlnesc. Suntem colegi, dânsu-i agent. I-am semnat şi decizia de reziliere a contractului. Prin ce tir de întrebări am trecut! O avalanşă… M-a scos din minţi, l-am expediat persiflant, l-am subestimat privindu-l de sus, cu alte cuvinte m-am purtat necuvincios. Mă agasa. De fiecare dată, indiferent cum îl tratam, la sfârşitul întrevederii, îşi cerea scuze. Considera că mă reţine din alergătura cotidiană. Îmi mulţumea, dar ştia că fug după mai nimic, îndreptându-mă spre nicăieri. Eram surd şi orb, simultan. În loc să-şi vadă de bătrâneţe vine la serviciu, umblă toată ziua cu RATB-ul ocupând scaunele destinate puştimii, fiind reţinut mereu cu tot felul de activităţi. De ce nu stă p-acasă? E bătrân, încet, un ghimpe în coaste. Prezenţa sa deranjează tineri ai secolului XXI, această generaţie grăbită, nerăbdătoare şi ignorantă de cele mai multe ori, buricul pământului.

     Accept invitaţia. Clepsidra parcă se sparge, iar timpul, scurgându-se rapid de tot, zboară. La cinci fără puţin pornim spre Piaţa 21 Decembrie 1918. Traversăm Pţa. Romană şi b-dul G. Magheru. „Enciclopedia” de lângă mine nu mă slăbeşte chip. Trece în revistă zona, prezentând-o în lumina secolului trecut. Sunt fascinat. Mai puţin urmăresc clădirile, în schim sunt îndrăgostit de patosul, emoţia, bucuria cu care-mi sunt împărtăşite fărâme din istoria bucureştilor. Mă simt ca un ţânc alături de părinte. Da, ăsta-i sentimentul!

     La intrarea în incinta Facultăţii de Geologie mă lovesc de ignoranţa-mi caracteristică. Începe procesul de conştinţă: am bătut întreaga Grecie visez la Troia, am fost la Sarmisegetusa, dar nu am fost în stare să bat la o uşă, oricum deschisă. Pe lateralele coridorului, în vitrine, sunt expuse roci, puţină istorie.

     Păşesc în Amfiteatrul „Ludovic Mrazek”. În sală doar seniori, eu şi o mândră. Mă aşez la coadă, afişând o mimă gravă, aşteptând autograful autorului. Mă întâmpină cu o reverenţă scurtă, un zâmbet şi multă căldură. Mi se înmoaie picioarele. Se iscăleşte: D-lui Alexandru Alupei. Pentru tineret (n.a. a se citi „un zâmbet”) multă stimă, respect şi putere de muncă.

     Ocup loc, întorc volumul şi privesc coperta. În stânga o poză alb-negru venită din negura vremii, iar în dreapta citesc: Niculae L. Stănescu, născut în comuna Drăgăneşti judeţul Prahova, în 1929. Este absolvent al Facultăţii de Geologie din cadrul Universităţii de Mine din Bucureşti. A lucrat în ţară pe diverse şantiere de explorări geologice şi exploatări miniere. În străinătate (Algeria, Burundi, Guineea, Argentina, Costa Rica, Portugalia, Iugoslavia), a acordat asistenţă tehnică de specialitate şi a executat expertize geologice. Versuri (umor, satiră, atitudine) scrie după 1989, inspirat şi intrigat de atitudinea unor persoane şi personalităţi de diverse categorii sociale care, prin comportamentul lor, depăşesc limitele unui câmp de normalitate acceptabil. I s-au publicat 3 volume de semenea versuri: PATA DIN OBRAZ, POLUARE SOCIALĂ şi ANDRISANTUL CUNOSCUT.

      Termin coperta şi mă închid în mine. Din când în când mai aud frânturi ale amfitrionului: câteva laude, cuvinte de apreciere şi mult, mult respect. Aplaud când i se înmânează diploma de excelenţă a Academiei Dacoromane. Alte recenzii de apreciere răsună în amfiteatru, alături de aplauze. Nu simt nici un strop de ipocrizie, doar sinceritate.

     Moş Stănescu, căci aşa îi spun, cuvântă. Îşi salută foştii colegi pe care nu i-a mai văzut de prin 50`. Puţin emoţionat, e scurt: Nu sunt poet, doar transpun nişte idei, în versuri.

     Privesc şi ascult un om frumos, aflat la o vârstă venerabilă, plin de viaţă. Îmi scot pălăria în faţa domniei sale şi îmi cer scuze, mie, faţă de tot ceea ce nu văzusem în acest om. Nu ştiu ce şi cum scrie, e mai puţin important. E activ, preocupat, tot timpul cu mintea în priză. Amintindu-mi trecutul, roşesc. Devin minuscul, neînsemnat.

     Îmi doresc să ajung la vârsta dânsului şi, atunci, să deranjez, să stresez pe toată lumea cu prezenţa mea în locuri nepotrivite, să mă plimb cu tramvaiul, să muncesc, să fiu activ şi în deplinătatea facultăţilor mintale. Vreau să trăiesc!  Nu vreau să stau în casă, la azil, şi să-mi aştept sfârşitul. El vine oricum.

     După această lecţie de viaţă calc din nou pavajul străzii, în Piaţa Universităţii. Claxoane, agitaţie, nebunie peste tot. Privesc în jur şi văd semeni alergând cine ştie spre ce orizont. Intru în rând şi, imediat, mă pierd în mulţime.