Veliko Tarnovo, Nicopolis ad Istrum, Hotnitsa

       Cri-cri, cri-cri, nu-s gri. Dar nici roz, mereu. Sunt doar, constant, fericit.

     Sfârşitul anului trecut m-a găsit plimbându-mă printre pastelurile toamnei, îmbrăţişând iarna. Ciudat, dar, ultima, a fost caldă. Am topit-o şi a devenit Albă ca Zăpada. De câteva zile a plecat, dar n-am pierdut-o. Revine. Sper să nu ajung un mutulică până la revedere. Acum însă apuc chitara, plec cântând.

     O chitară şi un cort, şi o mare şi în loc de port, Nicopolis ad Istrum. Vechiul oraş roman construit de Traian în memoria victoriei armatei sale împotriva strămoşilor noştri este acum o ruină. Felix Kranitz, arheologul călător, l-a localizat în 1871. Primele cercetări au început in 1900, supravegheate fiind de francezul Georges Seurat. Însuşi Prinţul Ferdinand a sponsorizat lucrările. Între 1966 – 1985, sub îndrumarea profesorului Theofil Ivanov, o echipă a lucrat în complex concentrându-şi investigaţile în Forum. După 1985, bulgari şi englezi, împreună, experţi de la Institul Naţional de Arheologie, Muzeul Regional de Istorie din Veliko Tarnovo şi Universitatea din Nottingham, au continuat săpăturile.

    Iniţial, aşezarea a aparţinut Traciei, dar … zdrang!, mi s-a rupt o coardă. Îmi pare rău, dar rezervă n-am. Mă duc să cumpăr una. Până atunci, du-te la Nicopolis ad Istrum! Dacă nu, rămâi în compania unui prieten, bun de tot. E fotograf.

     Ai plecat? Dacă nu, probabil arunci sudalme. Te rog, nu mai înjura! Prietenul e bun, nu fotograful. Cum vrei, dar la Nicopolis ad Istrum nu mai revin, chiar dacă am găsit corzi. Sunt la Hotnitsa, paradisul de lângă Veliko Tarnovo, din belşug. Nu-i chiar departe. Am şi clape, dacă eşti mai rafinat. Poftim!, îţi împrumut şi ţie.

     Susurul m-a purtat pe braţe în fosta capitală bulgară, acum, mai mult, un centru universitar. Hmm…, dar oraşul medieval? Arhitectura? Istoria veche de peste cinci milenii? O, da! E de zăbovit puţin, măcar în oraşul vechi, puternica fortăreaţă a Evului Mediu. 

     Las chitara în camera cochetului hotel, atârn aparatul foto de gât, apuc o hartă, mângâi o pălmuţă şi pornesc să-mi tocesc încălţările. Asta-i excursia preferată, printre oameni, riverani, pe străduţe … ce mai!, dolce vita!

     N-apuc să respir căci imediat mă lovesc de două lacăte, mari cât tot oraşul: Muzeul închisorii şi cel al renaşterii naţionale sunt închise, pentru renovare. Turul începe bine de tot. Bag de seamă că am păşit, iniţial, cu piciorul meu de bază. Off!

     Stânga-mprejur, dar am grijă să calc cu dreptul. Deja-i mai bine, excelent. Parcurg strada Gurko. De-a lungul ei doar cafenele confortabile, restaurante cochete, tone de suveniruri, case ca din turtă dulce şi privelişti încântătoare: meandrele râului Yantra, dealul Sveta Gora şi, într-un singur cadru, Galeria de Artă „Boris Denev” alături de Monumentul Assens. Puţin rece şi foarte insensibil etichetez monumentul drept chicios. Da, da, aşa-i! Păcat; a fost ridicat în memoria regilor Assen, I şi al II-lea, sub domnia cărora oraşul a atins punctul culminant – politic, economic şi cultural. Clădirea galeriiilor de artă îmi trezeşte doar simţul arhitectural, oricum slab dezvoltat (între noi fie vorba), motiv pentru care trec podul să arunc o privire de aproape. Nu-s interesat de conţinutul său.

     „Niciodată înapoi, tot timpul înainte!”, îmi spun, chiar dacă urmează o lungă plimbare pe la poalele dealului Sveta Gora. Şi iar, ca mai tot timpul, nu m-am înşelat. Pe parte stângă se desăvârşeşte orăşelul, aşezat în trepte, şi frumoasa cetate Tsaravets. Soarele dă şi el o mână de ajutor aruncând urbea într-o lumină caldă, cea a amurgului.

 

     Cu moş Ene trăgând vertiginos de braţul stâng şi un îngeraş mângâindu-mi antebraţul drept, mă îndrept spre ceea ce a fost una din cele mai delicioase cine pe care mi-o amintesc. Iami-iam! Desertul l-am servit mai târziu, în hotel … cântând la chitară.

     Am tors toată noaptea. Chiar şi a doua zi. Nu putea fi altfel; a urmat Cetatea Tsaravets, principala fortăreaţă bulgară a Evului Mediu, centrul politic şi cultural al sec. XII – XIV. Puţin atent, trec de cele trei porţi ale intrării principale, spre Biserica Patriarhilor. Urc trepte, parcă, spre eternitate, slalomând printre ruinele vechii aşezări: Piatra execuţiilor tronează lângă o arbaletă, Turnul de Supraveghere pare şi acum locuit de ostaşi, The Royal Palace … e doar o umbră a ceea ce a fost, ateliere de lucru, mănăstirea şi a, da!, multe reflectoare care, seara, luminează cetatea într-un joc de lumini pentru care se plătesc destui leva. Merită, dar n-am noroc. Azi e pauză. Pentru ei, eu lucrez, sunt în vacanţă.

    Pios, trec pragul bisericii. Uau, ce biserică! O lumină obscură destăinuie pictura modernă. Nu ştiam că religia e şi ea în ton cu moda. Cred că ceva îmi scapă, dar, oricum, aşa ceva nu am mai văzut O ciudăţenie!, într-un lăcaş de cult… Sunt reprezentate scene din istoria Bulgariei medievale. Fiorii mă trec şi frisoanele mă scot din incintă. Puţin buimac, încerc să caut explicaţii, o logică. Nu găsesc, iar curiozitate dispare uşor, uşor. Îmi e şi mai cald, dar nu ştiu de unde vine atâta căldură. Soarele sau … nu mai zic.

    O nouă raită prin istorie: ziduri de apărare şi urme de case sunt trecute prin negura timpului, dar şi de mine. Simt că mă îmbogăţesc. Această agoniseală, împreună cu alte şi alte asemenea, o voi lua într-o lume mai bună, dar nu înainte de o împărtăşi vouă, şi, de ce nu nepoţilor?, cu stângăcia-mi caracteristică.

    Nu-i timp de aşa ceva, acum. Darul primit la naştere trebuie valorificat. Nu pierd timpul şi mă avânt pe străduţe întortocheate, printre bulgari, câţiva turişti, direct în  arşiţa zilei. Termometrul sare de cota 20, dar imediat mă adăpostesc într-o bisericuţă. Nu-i ştiu numele, dar îmi amintesc un blagodarea rostit de un neicusor postat la intrare. N-am mărunt, trec mai departe, în sfântul lăcaş. Mi s-au strepezit dinţii, iar timpanul drept lăcrima. Această blagodarea mi-a lovit urechile ca un tunet, expectorată parcă de un fost lucrător care testa ţigările. Ca să reproduc vorba cu aceeaşi tonalitate trebuie să-mi imaginez … mămicăăăă! Deja am părul măciucă şi pielea de găină. Cred că-mi iese doar în timp ce vărs.

     Depăşesc momentul doar după ce aflu ce înseamnă acest blagodarea. Imediat zâmbesc. Mă amuz. „Mulţumesc” mi-a spus pe limba lui, chiar daca n-a primit un şfanţ, nenea de la intrare. Dumnezeu ştie ce insomnii crează dulcele grai mioritic peste hotare.

    Buimăcit, dar şi cam obosit de atâta hoinăreală îmi scald privirea încă o dată peste Tsaravets, în drum spre satul Arbanassi.

    La est de Veloko Tarnovo, vreo patru kilometri, e o mică, vreu să-i spun, rezervaţie culturală. Cinci biserici, două mănăsiri şi mai mult de o sută de case construite între sec. XV – XVIII, sunt cât se poate de autentice. Şi toate-s din piatră.

    La pas pe uliţte, printre case, plimbarea mă transpune în timpul în care exista doar bine pe acest Pământ. Locul e idilic. Nici nu mai contează monumentele, doar pulsul satului.

     Casa Konstantsaliev, construită în secolul XVII, este cea mai mare din tot satul şi în acelaşi timp reprezentativă pentru ceea ce înseamnă Arbanassi. Două scări interioare, una oficială şi alta pentru suita proprietarului, conduc spre sala mare, care, cândva, era folosită pentru primirea invitaţilor. Sala de mese, bucătăria şi cămara comunică între ele eficient prin mai multe uşi. Dormitorul de iarnă este vegheat de un şemineu enorm, iar lângă se găseşte o încăpere dedicată doar proaspetelor mămici. Locuiau aici aproape şase săptâmâni după naştere. Doar mama şi copilul.

     Privema şi vizitam, parcă, o culă oltenească. Mă simţeam acasă şi nici nu eram departe. Am îmbrăţişat şi Biserica „Rozhdestvo Hristovo”. Sau ea pe mine? O bisericuţă ca o casă, dar foarte veche (cea mai veche din sat) şi cât se poate de frumoasă. În faţa intrării câteva pietre funerare mă atenţionează să calc pe unde trebuie. Foşti îşi dorm somnul de veci şi nu ar trebui deranjaţi de tropăitul bocancilor mei. Picturi murale din secolele XVI-XVII tronează în interiorul edificiului construit în urmă cu cinci sute ani. Iconostasul, cu ale sale decoraţiuni policrome, este un exemplu fabulos de sculptură în lemn.

     Inspir adânc, adânc de tot, mă las pe spate şi închid ochii. Două zile, câţiva bănuţi, nu mulţi, o chitară, şi nici nu mai e nevoie de … nimic. Am totul! E perfect! Ăstea-s ingredientele pentru un sfârşit de săptămână. Şi, totuşi, berea locului?, căci vin bulgăresc nu cunosc. Mă aşez, beau una şi ocup tot spaţiul universului, mai încerc una, dar filmul se rupe…

     Mă trezesc dimineaţă şi nu am nimic de spus. Doar cânt.