Salzburg

     După o zi grea, o noapte bună, odihnitoare, fac ochi în zorii zilei. E miercuri, treisprezece, luna lui cuptor. Noroc că nu-i marţi, nici vineri. Răsuflu uşurat. Sunt în picioare de la nouă, iar acum e şi zece minute, aceeaşi oră. Sunt la uşă cu bagajul gata făcut. Foarte nepoliticos îmi reped gazdele, sar peste formalităţi, retezându-le-o: „Bine, bine! Pa, pa!”, şi liniştea se lasă în urma bicicletei, împreună cu (mai mult ca sigur) două priviri lungi.

     Îmi pare rău, dar nu am timp. Mi-e dor de sunetul muzicii şi-s foarte aproape să-l aud. Bat la porţile Salzburului, oraşul care trepidează tot anul, chintesenţa Austriei. E capitala muzicii, amplasată într-un cadru mirific, urbea de la nord de Alpi cu cea mai mare influenţă italiană. Totul se condimentează cu destul de mult snobism austriac. Ce reţetă!?

     Cei 40 km dintre Golling şi capitala omonimă a landului Salzburg îi parcurg în ceva mai mult de o oră. Am pedalat mâncând pământul, ce-i drept, într-o uşoară coborâre, numai pe malul râului Salzach.

     Traversez podul Mozart şi mă trezesc în oraşul vechi, direct în Mozartplatz. După o scurtă reverenţă în faţa statuii mareului compozitor, îmi îndrept privirea spre turnul cenuşiu care găzduieşte Glockenspiel, un ceas muzical care adună turiştii, la ore fixe. Un circ mai mic, cu mulţi gură-cască. Privindu-i, încep să le semăn.

      Altstadtul, dominat de sobrul castel medieval Hohensalzburg, este prea frumos; încep hoinăreala: tai o diagonală prin Piaţa Domului, mă strecor pe lângă Biserica Franciscană, traversez străduţe, scuaruri … şi mă rătăcesc.  Nu mă pierd cu firea. Am inhalatorul cu mine, de fapt, sunt în el. Inspir aer baroc, poate cel mai pur din lume. Localnicii spun că oraşul arată şi acum, în cea mai mare parte, aşa cum l-a proiectat veneţianul Vincenzo Scamozii. Nu mă mir.

     Cu capul precum girofarul şi cu privirea-mi nu tocmai ageră reuşesc cumva să reperez Haus der Natur şi, imediat, malul râului. Acum sunt la liman, dar a fost printre cele mai frumoase plutiri în derivă pe care le-am experimentat.

    O apuc pe cheiul apei, Griesgasse, apoi Rudolfskai, şi printr-un intrând în dreapta, mă opresc în Residenzplatz, dar nu înainte de a lăsa în urmă Salzburg Museum şi ale sale colecţii de artă şi exponate ilustrând istoria oraşului.

     Privesc, cam cum o făceau turiştii mai devreme, complexul de clădiri, o dovadă a puterii ecleziastice şi laice exercitate cândva de arhiepiscopii de Salzburg, a căror reşedinţă, Residenz, domină partea vestică a pieţei. Trebuie să intru, mor de curiozitate. Dar îmbrăcat astfel?

     Caut în bagaj ceva mai de Doamne-ajută, dar nimic. Garderoba-i sumară: o pereche de sandale, un pantalon (puţin murdar), un tricou (o mărime cam mică) şi basca de soare. N-am ce face.

     Păşesc în trecut, prin secolul XVI. Camerele sunt fastuoase. Tavanul Schone Galerie  este pictat de Rottmayr. Mă plimb prin Konferenzsaal şi Rittersaal, sălile în care Mozart a concertat la vârsta de 6, respectiv 11 ani. Tapiserii flamande, foarte valoroase, decorează Audienzsaal. Îmi place. Cu toate că, acum, e doar un muzeu, în aer încă pluteşte atmosferă de gală. Simt că doza este îndestulătoare, pentru moment, şi nu mai urca la etaj  pentru a vizita sălile care găduiesc diferite lucrări achiziţionate de arhiepiscopi de-a lungul timpului. Ştiu, ratez Bătrâna rugându-se a lui Rembrandt, şi pictura lui Rubens, Alegoria lui Carol al V-lea ca stăpân al lumii. Trebuie să am un motiv pentru a reveni, cândva, peste ani.

      

    Travesez piaţa, câteva arcade şi ajung la Domkirche. E catedrala care s-a dorit a fi mai mare ca cea din Roma, Sfântu Petru. Cred că nu s-a reuşit. Doar bănuiesc, nu am termen de comparaţie. Dacă toate drumurile duc la Roma, înseamnă că ajung şi eu.

    Aşezământul este frumos. Uşile sunt din bronz, flancate cu statuile sfinţilor Petru, Pavel, Rupert şi Virgil. Imediat în stânga intrării se află cristelniţa în care a fost botezat Wolfgang Amadeus Mozart. Este din bronz şi are patru picioare în forma unor labe de leu. Interiorul, deşi destul de întunecos, dă senzaţia de mult spaţiu. Poate chiar lipsa luminii scoate în evidenţă frescele de pe tavan. Ies foarte bine în evidenţă. Am remarcat şi capelele împodobite cu heruvini.

     Vreau să vizitez şi cripta, dar stomacul nu mă lasă. E foarte revoltat. Pur şi simplu mă scoate-n stradă, târându-mă spre prima covrigărie. Îi explic că nu e ceea ce îi trebuie chiar dacă îşi doreşte foarte mult, însă nu înţelege. E tare căpos, iar eu cedez, storcând o lacrimă. Doi covrigi imenşi traşi în ciocolată constituie răsfăţul lui şi agonia mea. Ne-am împăcat într-un parc, după o oră de ceartă. Astfel, s-a dus pe apa sâmbetei Hohensalzburg. Timpul mă presează, iar turul durează nouăzeci minute. Iată încă un motiv să revin la Salzburg. Păiii … dacă tot trebuie să mă întorc, las pentru atunci şi Mozarts Geburtshaus, locul în care avăzut lumina zilei compozitorul. Vreau ca revederea să fie în perioada festivalului de muzică de aici. Se desfăşoară anual.

      Împăcat, atât cu stomacul cât şi cu mine însumi, hoinăresc iar, şi încep cu Getreidegasse. O aglomeraţie!, ceva de speriat. Iniţial am crezut că s-a terminat vreun meci de fotbal, dar imediat mi-am amintit că în iulie e pauză competiţională. Sunt doar turişti. Par scăpaţi din lesă. Sunt luate cu asalt magazinele de suveniruri, cele de modă, iar cafenelele şi restaurantele sunt neîncăpătoare. Cu greu mă strecor cu bicicleta printre ei. Sper să nu înţeleagă româna.

     Pe malul drept ajung după ce traversez Staatsbrucke. Opresc în Platzl, locul de întâlnire a studenţilor. E la fel ca-n faţa TNB-ului dâmboviţean. Urc pe Linzergasse, străduţa în oglindă cu  Getreidegasse. Mamă!!! Evadez, culmea, în cimitirul Sf. Sebastian unde l-am salutat pe cel care a revoluţionat medicina, pe la 1.500, Paracelsus. Cimitirul e o oază de linişte, cum altfel?, care atestă apetenţa austriecilor pentru macabru. Brrr! Cert e că m-am răcorit puţin, mai mult la figurat. Tot e bine. Mai am timp şi pentru a arunca o privire asupra urbei de la înălţimea dealului Kapuziner. Răgazul e prielnic, trag concluziile…

     Mi-au mai rămas fărâme de energie şi ceva timp pentru pedalat. Las în urmă Salzburgul, dar numai după ce arunc o ultimă privire peste umăr, şi mă îndrept spre Linz. Nu respect traseul stabilit acasă, procedez ca la târg. Evit DN-ul principal, avântându-mă pe coclauri spre inima Austriei, în micuţul Salzkammergut, cea mai spectaculoasă zonă înţesată de lacuri a ţării. Harta nu îmi arată şi urcarea de 13 km. O înfrunt cu stoicism. Mă ajută picioarele, cu ultimile lor puteri. Căţărarea nu-i grea, dar este agonizantă.

     Norii grei şi foarte iuţi m-au făcut să trag pe dreapta după doar 25 km parcurşi. Iminenta ploaie … începe, torenţial. Se desăvârşeşte într-un spectacol total.  Reprezentaţie poate fi doar dacă priveşti fenomenul de sub, măcar, o streaşină, altfel … e un calvar. De mult nu am mai văzut o ploaie autentică, de vară.

    Cu toate că m-am adăpostit sub prelungirea acoperişului unei pensiuni, m-am udat. Destul de mult. Însă nu e chiar o problemă; găsesc o pensiune pe malul lacului, la St. Gilgen, unde mă instalez cu căţel şi purcel. Mai am vlagă pentru a splăla garderoba şi un duş. Am terminat ultima zi muntoasă. Aşa am spus şi ieri.

     Tief und fest!