Cicloturism, cu trenul

     Sunt cu capul în nori, la propriu, şi, între noi fie vorba, la figurat. Ciudată transformare. M-am culcat vară fiind, şi, ce să vezi dimineaţă?, dita-i toamna târzie.  Am dormit doar nouă ore, n-am hibernat. În termometru sunt 14 unităţi peste zero, iar ploaia măruntă bate în geamul dormitorului. Oftez şi-mi ascund privirea sub perna pufoasă. „Vreu în patul meu.”, îmi spun şi mă pierd, slalomând printre gânduri….

     Ceasul bate zece şi nu mai pot aştepta. Timpul trece, dar, o dată cu el, nici un kilometru. Până în Linz sunt vreo 115. Trebuie să dau cu banul: plec, orice ar fi, sau aştept ameliorarea vremii? Înclin spre prima variantă, dar totuşi?… Îl arunc, se învârte (sper sa fie bine) şi cade. Pajură. Aha, tre`să plec. Cap? N-are. Feţele sunt identice. Halal monedă.

     Încalec ţoacla şi-i dau bice. Spre Bad Ischl! Pe o astfel de vreme nu există entuziasm, pe bicicletă fiind. După doar câteva minute şi sute de metri, sunt ud leoarcă. Pedalez astfel 25 km. Sentimentul cel mai plăcut mă încearcă atunci când maşinile trec în viteză, mai ales camioane. Sunt doar un zâmbet, aproape tot drumul. Atâta euforie e estompată, rarisim, doar cât timp ţin malul lacului Wofgangsee. Decorul este idilic indiferent de vreme, iar căciulile dealurilor rostogolite până-n apă, seamănă cu pălăriile care acopera creştetul reginei Regatului Unit.

     În Bad Ischl intru cu faţă căzută, atârnând până, până … sub centură. Oricum, toţi pedeştrii îşi aruncă privirile spre, în şi prin mine. Câţiva zâmbesc. Dau din cap, politicos. Sunt vedetă? Ţ. E vai de fundu`meu! Ăsta-i momentul în care gândul zboară la murăturile mamei, în special castraveţii. O delicatese! Hmmm, îmi imaginez cum arăta cel mai urât castravete şi ce gust avea. Nu reuşesc. Of, mai mamă! Numai bunătăţi pregăteşti. Ani de zile am fost privat de rebuturi. Nu-i nimic, timpul rezolvă totul. Îl văd acum privind în geamul fumuriu al vitrinei de pe trotuar. Ceva oribil, de nedescris. Căm aşa sunt acum, o murătură stricată, cu un aspect jalnic. Mă bucur totuşi să observ că mai am suficientă decenţă pentru a arăta astfel.

     Sunt împăcat cu situaţia, merg mai departe. Întâi, o raită prin cea mai cunoscută staţiune austriacă, primele impresii.

     N-avea gusturi chiar rele mai puţin pretenţiosul Franz Joseph. Din copilărie şi până în 1914, cu doi ani înainte de a muri, şi-a petrecut toate verile, aici, la Bad Ischl. Orăşelul pare anost, dar respiră încă atmosfera secolului al XIX-lea, chiar dacă, şi pe o vreme răcoroasă şi posomorâtă, e foarte aglomerat. Poziţionarea între dealuri înverzite, dar mai ales complexul termal Kaisertherme, lasă impresia că mă aflu într-o staţiune. Am nevoie de tratament, m-aş duce. Prefer însă Kaiservilla, locul preferat al împăratului Franz joseph.

     Cred că toată lumea care se află, acum, în Bad Ischl vizitează această vilă. Coada de la intrare mă înfioară. Respir adânc, număr până la … nu mai ştiu, şi aştept. Trec vreo 10-15 minute, timp în care mi-am schimbat şosetele, pantalonii şi tricoul. Ce bine e!

     Clădirea-i în parc (aş spune pădure) şi e cât se poate de obişnuită. O construcţie neoclasică, cu frize reprezentând şcene de vânătoare. Deja nu-mi pare rău de cei 12,5 euro plătiţi pe bilet.

      Grupuri, grupuri aşteaptă cuminţi la intrare. Ne încolonăm, doi câte doi, şi păşim în casa. „Fotografiatul interzis”, scris într-o duzină de graiuri, se citeşte pe toate panourile holului. Degeaba am explicat personalului scopul acestei călătorii, nu m-au lăsat să fotografiez nici măcar contra cost. „Vă trimitem poze şi informaţii pe adresa dumneavoastră de email”, îmi spune o duduie. „Danke!”, vine răspunsul meu, şi imediat mă relaxez.

      Începe turul. E în limba lui Goethe. Nu ştiu o boabă. Mă liniştesc, amintindu-mi că voi primi materialul promis. Cu gura căscat după trofeele vânate de împărat, aşezate pe tavan, pereţi, pretutindeni, sunt la un pas de a mă agăţa tocmai de lectica în care era purtată arhiducesa Sophie, mama Kaiserului. Asta-mi mai trebuie! Răsuflu uşurat, dar, imediat tresar. Peste pragul uşii e aşezat un vultur de stâncă, gata-gata de atac. Înfricoşător înaripat, dar, în acelaşi timp, superb. Noroc că-i împăiat.

     Continui prin salonul pentru micul dejun şi Empfanghalle, sala în care erau primiţi şefii de stat. Urmează alte încăperi. În fiecare se găsesc trofeele vânate. Dau buzna şi în birou. Remarc austeritatea sa: un pat de campanie, o măsuţă şi un scaun. Ghidul turuie, pentru alţii. Îmi văd de treabă. Sunt autistul grupului. Şi timpul trece, turul se termină, iar eu încântat şi bine dispus, încerc să bunghesc locul, încăperea în care a fost semnat ultimatumul adresat Serbiei la 28 iulie 1914. E, ce tot atâta bătaie de cap? Mă dumiresc acasa citind mailul. Şi plec. (Nici până-n ziua de azi nu am primit materialul :(.)

      Bicicleta-i trântită, la poartă. Sunt cât pe ce să o urmez, nu la poartă, jos. Vântu-i turbat, iar ploaia îmi biciuieşte obrajii. „Unde să plec pe o astfel de vreme?”, e tot ce pot repeta în gând timp de cinci minute, vreme în care ploaia se intensifică, vântul se înteţeşte, iar eu devin un pachet de nervi. Dintr-o dată, neuronul, săracu, se trezeşte dintr-un somn luuuung. Drăguţu`de el, e singur, dar pâlpâie: „du-te cu trenul!”. Cumva, din trei sau patru pedale, ajung la gară. Fără nici un fel de remuşcare achiziţionez tichetul şi mă aşez turceşte, lipit de zid, în aşteptarea garniturii. Aştept astfel patruzeci minute. Cad pe gânduri şi aţipesc, din când în când. A urmat un altfel de cicloturism, cu trenul. Tot drumul, în pauzele dintre multele moţăieli, am fredonat ciripiturile păsării colibrii.

     Întradevăr, decorul s-a schimbat, dar şi starea de spirit. Am ajuns în Linz. Sunt fascinat de modernismul gării. Parcă ieri a fost inaugurată. Dacă mi-ar fi căzut mâncarea pe pardoseală, sigur aş fi ridicat-o şi, evident, mâncat-o.

     Ploaia, sau lipsa ei, mi-a permis un tur al oraşului. Ce-i drept, am fuşerit, dar a fost suficient cât să-mi facă plăcere. Relativ repede ajung în Hauptplatz, kilometrul zero al oraşului. Piaţa e aerisită, cu clădiri înalte, zugrăvite în culori pastelate. E printre cele mai frumoase pieţe centrale pe care le-am vizitat până acum în acest periplu. În mijloc se înalţă Coloana Sfintei Treimi, realizată din marmură, având în vârf un mănunchi de raze de soare, din aur.

      Mă îndrept spre un punct de informare turistică, Încercând clanţa, constat că-i închis. Consult totuşi ecranul de lângă intrare. Oferta turistică e cam săracă: domul, Primăria Veche, casa în care a locuit Mozart, în 1973, alte bisericuţe, castelul cu aspect de fortăreaţă, construit de Friedrich al III-lea şi cam atât. A!, ar mai fi şi Centrul Ars Electronica. Un muzeu al viitorului, traduc cu o oarecare aproximaţie informaţia afişată pe display. Muzeul este dedicat posibilităţilor de creaţie oferite de noile tehnologii. Pare atracţia principală, dar, din păcate, momentan e închis. Mai dau o raită, acum şi pe Landstrasse (artera cea mai cea), mănâc în colţul unei terase cohete, îmi amintesc că Linz-ul este oraşul natal al lui Hitler (cel puţin aşa considera Führer-ul), cel născut, de fapt, în Braunau, şi plec iar.

     După câteva minute de bâjbâială şi vreo cinci intersecţii, mă alătur Dunării. Îi voi ţine companie în următoarele zile, căci, la braţ, vom parcurge ultima turnantă până la finalul din Viena.

     Purtat de Dunărea Albastră, pe ale sale valuri, plutesc pe EuroVelo 6. Azi, doar 17 km, până la Mauthausen. Printre nori îşi fac loc razele soarelui. Timid, apare şi astrul. Ridic ochii, ne privim şi-i zâmbesc. Îmi răspunde.