Creasta Pietrei Craiului

     Tare grea tre`să fie meseria de arbitru, mai ales la box. Am păţit-o noaptea trecută. Cumplit! Un meci lung între două fiare, la prima vedere, blajine. Aparent doar pentru că se ascund, de vreo două decade, în spatele unor ochelari fumurii. Nu sunt mereu în linia întâi.

      Ochiul stâng, mai firav de fel, plângând de mama focului, a sărit la dreptul cel plin de entuziasm şi cât se poate de fericit. Nu dorea să-şi petreacă următoarele două zile urmându-l pe Gheo prin Piatra Craiului. Cum putea uita clinciurile trecute, din acelaşi măreţ Crai şi frumosul Buila-Vânturariţ? Se gândea că urmează alte cursuri, lecţii nesfârşite despre floră, faună, rocă, silvicultură, tehnici de mers pe munte, de supravieţuire şi, nu în ultimul rând, rumega eternul ritm impus de Gheo. Nu se defectează, funcţionează perfect. Frustrant! Pe munte, în compania lui Gheo te simţi mic. Omu-i enciclopedie ambulantă. Şi cât se poate de rezistent.

      Dreptul, ochişorul, s-a apărat. Normal. Avea toate motivele. Dorea să vadă, de când … vede, creasta. Toată. Din Vf. Turnu (1923 m) până în Şaua Funduri (1860 m). Câţiva kilometri de stâncă pură, desăvârşită în cel mai frumos mod cu putinţă. Artistul?, … Fortuna. Stilul e unic. Se găseşte doar în împărăţia Pietrei Craiului.

      Cei doi combatanţi s-au lovit până la epuizare, lupta sfârşindu-se undeva în zori. Au căzut laţi, închizându-se. A câştigat bucuria vieţii.

     

    1 Mai, Prăpăstiile Zărneştilor, câteva minute trecute de opt. „Merci, Pansela!”, iar portierele se trântesc. Maşina face cale întoarsă, iar noi trecem pe sub barieră, înaintând prin culoarul săpat în versanţi de un afluent al Bârsei. Drumu-i lejer, pitoresc, excelent pentru conversaţii uzuale. Timpul zboară, la fel şi noi, prin pădure, spre Curmătură (1470 m).

    În afara gazdelor şi dulăilor, nu-i nimeni. Cabana-i goală. Facem un popas scurt, doar câteva minute. Bem câte un ceai, umplem patru bidoane cu apă (sper să ajungă două zile!) şi-i dăm bice spre Şaua Crăpăturii. O atingem după juma`de oră. Ne oprim şi privesc. Eu, căci Gheo e impasibil. Pare de gheaţă.

    La dreapta se ridică cocheta Creastă Estică pe care am bătut-o, de două ori. În faţă se cască Valea Crăpăturii pe care o voi parcurge (cândva), iar în dreapta poteca urcă, pe traseul marcat cu punct roşu, prin câteva lanţuri spre Vf. Turnu. Ne îndreptăm într-acolo, spre primul vârf al Crestei Nordice. N-am mai fost.

   Depăşim câteva pasaje tehnice, nu foarte dificile, dar care necesită atenţie sporită, pierdem lichide în abundenţă, căci temperatura e prea generoasă, şi după alte zeci de minute atingem vârful. Panaorama-i superbă. Nici nu ştiu ce să pozez, plus că aş lua acasă tot ce văd. În sufragerie sigur nu am loc, dar în suflet spaţiu-i infinit. Mă îmbogăţesc.

    Sunt unde îmi doresc să fiu, dar hapsânul din mine, care-i şi avar, nu e mulţumit. Vrea mai mult, tot mai mult, şi calcă mai departe pe creastă. După doar cinci paşi se opreşte, lăsându-l pe Gheo să se piardă în zare. În faţa ochilor se destăinuie o linie şerpuindă, cu suişuri şi coborâşuri, desenată pe o muchie subţire. Un sentiment de teamă îmi dă fiori. Revin repede la realitate, scuturându-mă. Sunt pe Creasta Craiului! Trebuie tratată cu respectul care i se cuvine. Mârlănia nu-şi are locul. Mă lepăd de ea, aruncând-o în neant. Zâmbetul îşi revine, la fel şi eu. Sunt fericit. Simt că un alt vis va deveni realitate.

   

    Reintru în traseu şi încep să număr vârfurile: Padinei Închise (1952 m), Padina Popii, primul de peste 2000 (2025 m) şi Ascuţitul de lângă refugiul omonim (2150 m). Încă nu le văd, dar urmează Ţimbalele, Mare (2177 m) şi Mic (2210 m), ambele separate de Şaua Călineţului. Ce paradox! Cel mic e mai înalt decât fratele … Mare. Nu am amitiri prea plăcute de pe cele două. În 2011 mi-au cam tremurat pantalonii. Îmi doresc să se fi maturizat între timp. Chiar nu mai vreau să am de-aface cu aceşti năzdrăvani.

     Ridicat pe vârfuri zăresc în depărtare alte picuri: Sbirii (2220 m), Căldării Ocolite (2202 m) şi, peste toate, rubinul Craiului, Vf. La Om, sau Piscul Baciului, (2238 m). După, puţin mai mici, urmează altele: Lespezi (2142 m), Pietrei (2098 m) şi cel al Fundurilor (2018 m).

     Brrr!, un fior rece urcă pe şira spinării. Îl ignor. Repornesc drept înainte, prin jnepeşiş, într-o uşoară urcare. Trecem pe lângă Hornul Găinii, în stânga, Brâna Caprelor, dreapta, şi ajundem la intersecţia cu Padina Popii. Undeva jos e Refugiul Diana. Chiar dacă nu-mi face o deosebită plăcere (nu am alternativă şi sunt cât se poate de curios) pun întrebări. Wikipedia Gheo e cu mine, în carne şi oase. Ştie toate cotloanele acestui munte.

    

   Ascuţitu-i aproape, la o aruncătură de băţ. Suntem în grafic. Astfel, o pauză de masă e bine venită. Un sandwich, o ciocolată, câteva picături de apă şi … siesta. Torc. Mă lungesc şi-mi dezmorţesc membrele. Ating ceva cu vârful bocancului. Până să reacţionez dispare, rostogolindu-se în vale. E rucsacul. S-a dus… O dată cu el, aproape tot ce am: pix, blocnotes, inspiraţie, puţină imaginaţie şi ceva creativitate. Mi-a rămas doar aparatul foto. Atârnă în jurul gâtului. O palidă consolare. 😉

     Au trecut două zile, iar noi ne împleticim pe drum. Ajungem in Plaiul Foii. Găsim şi rucsacul. E intact. Ne aşezăm pe terasă şi desfacem câte o bere. Gheo dispare pentru câteva minute, iar eu îmi scot cele necesare scrisului şi aprind ţigara. Ridic puţin capul şi privesc muntele…

     Ce să mai scriu?… Zâmbesc.