10.548

    Mult? Puţin? Destul? Depinde… Individual, fiecare unitate în parte e neînsemnată. Cumulându-se, devin un tot. Al naibii de mare. Fir-ar!

    Vorbesc de metri. În general, îi parcurg cu toptanul. Zilnic. Prin casă, la locul de muncă, pe stradă, fugind după tramvai sau autobuz. Mai şi pedalez. Atunci sunt mai mulţi, devin kilometri. Cu maşina, la fel, o sumedenie, sute. Rar, extrem de rar, alerg şi după fete. Dar, fără excepţie, mă împiedic. Cu alte cuvine, merg, umblu. De cele mai multe ori, ca mulţi dintre cei cu care interacţionez, alerg metri buni bezmetic către … nicăieri. Poate, în ritmul ăsta, spre sfârşitul zilelor mă îndrept.

    Duminică i-am alergat într-un cadru organizat. Cursa individuală de 10,5 km a Semimaratonului Internaţional Bucureşti. Uau!, cu câtă uşurinţă scriu „i-am alergat”. După trei zile scurse de la finish e floare la ureche. Tocmai am bifat prima cursă de alergare contra cronometru.

    Dimineaţa cursei. Stau pe culoar în aşteptarea startului şi mă tot întreb ce m-a pus s-o încerc şi p-asta. De jur-împrejur doar alergători. Par foarte bine pregătiţi. Atât fizic cât şi din punct de vedere logistic. Echipamente de cea mai buna calitate: adidaşi tehnici, şorturi, tricouri şi ochelari de soare dintre cei mai cei. Doar branduri scumpe, nimic de lepădat. Peste toate, suportul smart-ului ataşat la loc de cinste, pe braţ. Privind, cu mâna-n şold, bag de seamă că am intrat pe un alt culoar, între profesionişti. Se încălzesc mereu: joc de glezne, sprint pe loc, fandări, extensii, rotiri de bazin, stretching, … tot tacâmul. Se şi hidratează chiar dacă nu s-a dat încă startul. Licorile-s viu colorate. Mulţi transpiră abundent. Puţin îngrijorat, mai verific o dată culoarul. Sunt unde trebuie.

     Nu mai e timp pentru nimic; se dă startul. Buluc, pornim … mergând. Câţiva zeci de metri nu alerg. Nu se poate, n-am pe unde. Cascadorii râsului s-au adunat în Piaţa Constituţiei.

     Cumva, plutonul se aeriseşte; începe maratonul. De fapt, ceilalţi fug. Eu mă deplasez într-o alergare cât se poate de uşoară. Mi-e frică. Simt că nu ajung la final dacă măresc ritmul. O ţin tot aşa doi kilometri. În spate mai am doar participanţii, le-aş spune, figuranţi. Fizicul nu-i recomandă pentru o astfel de probă. Dar ce mă fac? Sunt printre ei, le semăn. Văzându-i, zâmbesc amar.

    Întâmpin a treia bornă, după optişpe` minute. Puţină sudoare se prelinge pe faţă, croindu-şi drum spre colţurile gurii tot mai mari. Încep să mă destind. Culmea, mă simt bine de tot. Excelent! Ăsta-i momentul în care simt că pot mai mult. Voi termina cursa!

    Măresc pasul, iar concurenţii cad pe rând. Îi depăşesc unul după altul. Fiecare devansare îmi alimentează trupul şi mintea. Pur şi simplu mă hrănesc cu victime. Doar apa lipseşte, însă pentru scurt timp. La jumătatea cursei găsesc punctul de realimentare, înşfac un bidonaş, dar numai la a doua încercare. Prima a fost nereuşită: paharul după care braţul s-a întins a aterizat exact pe tricoul alb al fetei care tocmai îl ţinea. Sigur privelişte-i aceeaşi de la concursurile de tricouri ude. Să fac stânga-nprejur? Offf!. Nu, merg mai departe.

     Imediat, din Piaţa Naţiunile Unite, traseul urcă puţin pe Calea Victoriei. Panta-i cât se poate de lejeră, dar nu în condiţii de cursă. Cuţite, cuţitaşe, toate se înfig în partea superioară a membrelor inferioare. Ce durere! Strâng puternic din dinţi, n-am alternativă. Culmea, reuşesc să maresc şi mai mult ritmul.

     La Palatul Telefoanelor întorc pe aceeaşi arteră, înapoi spre cheiul Dâmboviţei. Depăşesc mereu concurenţi. Recuperez cu mare trudă ce-am pierdut la început. Pierd însă numărul kilometrilor parcurşi. Singurul reper e timpul. Ştiu că parcurg un kilometru în aproximativ şase minute. Privesc ceasul, dar nu ştiu să socotesc. Or fi şapte? Opt? Habar nu am.

      Încerc să mă gândesc la ceva mai puţin dureros. O plajă însorită, un vârf de munte, orice. Nu pot. Panoul care indică kilometrul nouă este în faţă, la câteva sute de metri.

      Aripile cresc, încep să zbor. Lupta dintre minte şi trup e aprigă. Creierul trimite impulsuri puternice, vrea finalul cât mai repede, indiferent de consecinţe. Celelalte şaptezeci şi nouă de kilograme suferă teribil. Cedează rapid! Câştigă dorinţa de a termina în prima treime, cât mai sus.

     În faţă e ultima turnantă, ultimii metri. Arborii din Parcul Izvor mă îmbie către umbră, linişte şi relaxare. Tricourile portocolii zburdă la câteva lungimi, îmi fac cu ochii. Mai îndârjit, dau asaltul final, las odihna pe mai târziu. Viteza-i maximă. Simt că mă sufoc, iar mişcările devin incoerente. Înot. Nimic nu mai contează. Văd linia de sosire. Deja se aude publicul care încurajează alergătorii. E mai mult decât un energizant. Te motorizează de-adreptul. E clar, termin cursa! Dar nu înainte de a lupta pentru un loc mai bun cu un nătărău care şi-a permis să încerce o depăşie. I-am ţinut piept. Scump ce-i drept; mi-a stors ultima fărâmă de energie.

      Sunt epuizat şi deshidratat. A doua problemă o rezolv în decursul unei jumătăţi de oră. Cealaltă are nevoie de, cred, măcar o săptămână. Vreau şi o ţigară. Nu-i momentul. Acum trebuie savurată clipa.

      Vreau să mă relaxez. Încercarea eşuează. Ciudat, sunt nesimţit. Nu mă încercă de nici un sentiment de izbândă. Am alergat şi atât, la fel ca-n fiecare zi. Poate doar simplul fapt că acum am ajuns şi la final, clasat fiind: poziţia 217, 0:57:20, la  peste 21 minute de învingător. Au terminat 955 de alergători.

      Dau să plec, dar nu înainte de a consulta rezultatele cursei regină, cea de 21 km. Mai am vlagă doar să scot pălăria şi să fac o reverenţă în faţa celor care au terminat dita-i cursa.