Vf. Skala (2866 m)

     Încă de acasă titlul era pregătit: „Vf. Mytikas (2919 m)”. Lângă, trebuia aşezat un zâmbet mare cât tot Olimpul. Scenariul ideal s-a transformat într-o simplă drumeţie montană. Pffff!, poate data viitoare. Acum sunt doar trist…

…

„Am plecat să reclădim Diana
Un refugiu vechi şi părăsit
Şi-am lăsat şpriţul şi damigeana
Şi din Plaiul Foii am pornit”

      Pardon, partitura-i alta. De fapt, am plecat … pe urmele zeilor.

      La aproape o sută de ani de la prima ascensiune în bastionul lui Zeus (2 august 1913), Călător pleacă şi el spre leagănul civilizaţiei europene. Nu încărcătura istorică l-a atras, ci cucerirea acoperişului peninsulei elene: cel mai înalt vârf al Greciei, Mytikas (2919 m) şi cel mai înalt munte, topometric vorbind, al bătrânului continent. Muntele Olimp, masivul situat la aproximativ 90 km sud de Salonic, se ridică spre cer direct de pe malul Egeei.

      Mare, munte, ce ingrediente! Acum, se pune la cuptor. Procesul de coacere e lung, dar plăcut. După un drum de paisprezece ore cu autocarul pe traseul Bucureşti – Giurgiu – Ruse – Sofia – Kulata – Salonic – Platamonas (795 km), îmi trag sufletul pe plaja Rivierei Olimpului. Soare, bere, baie, baie, somn, două ţigări, altă baie, aţipeli, briza şi muzica destul de bună, de toate am parte în ajunul ascensiunii. Greu mă desprind de acest răsfăţ excesiv, însă e musai. Mâine cântă cocoşuşl cu noaptea-n cap, la 4.30. Până să adorm mai apuc să-i mulţumesc lui Andrei pentru această gură de oxigen. Mi-a găsit un loc chiar în dimineaţa plecării.

     Spre deosebire e alte nopţi premergătoare extazului, în care nu dorm aproape deloc, acum situaţia e radical opusă. Sunt în formă, odihnit. Cred că puteam dormi şi lângă un gater. Mai mult, chiar dacă am fentat armata, şase minute au fost suficiente pentru a fi gata. Sunt în autocar şi dau din coadă. N-am stare,  iar cei douăzeci de kilometri până în Litochoro par sute.

      Din staţiunea aflată chiar la umbra masivului, şi ea la doar câţiva metri deasupra nivelului mării, pleacă traseele montane. Evit să privesc pe fereastra maşinii. Muntele zâmbeşte, nu vreau să-i răspund. Dar nu pot prelungi eschivele la nesfârşit, mai ales când autocarul coteşte stânga pe o străduţă mai îngustă, pornind într-un urcuş accentuat. Oriunde îndrept privirea mi se taie răsuflarea.  Cam un sfert de oră dansez pe cele două scaune ale banchetei, când pe stânga, când pe dreapta. Drumul şerpuieşte spre innima Olimpului, dar la Prionia (1100 m) se înfundă. Descălecăm chiar în faţa birtului, iar după o scurtă încălzire …    

     Umplem recipientele cu apă de la izvorul din parcare şi urmăm traseul E4 spre Refugiul A, la cota 2100. Urcuşul e o plimbare excelentă pentru zorii zilei. Destindere, de-a dreptul: mirosul pădurii combinat cu câteva piscuri golaşe. Plămâni să ai, în rest… voie bună!

      Diferenţa de nivel de fix 1000 m se urcă lejer, fiind presărată cu câteva pante mai pronunţate, dar în serpentine. Amenajarea-i excelentă, fiind destule trepte (pe care le apreciez la o urcare). Marcajul însă e răzleţ, dar, ţinând cont că-i singurul drum de acces de la Pironia, e greu să-l pierzi. Oricum, bălegarul catârilor cu care se face aprovizionarea refugiului confirmă din când în când cărarea. Plimbarea durează puţin sub trei ore.

     La refugiu rămân cu gura căscată. Clădirea cocoţată pe stâncă, chiar pe muchie, e dita-i cabana. Aranjată şi foarte bine utilată oferă confortul unei pensiuni de două margarete: un meniu bogat, fructe, batoane cu ciocolată, biscuiţi, chiar şi suveniruri. Totul culminează cu grupul sanitar. Impecabil: toalete, apă curentă (rece ca gheaţa!), săpun, oglinzi, gresie, faianţă şi, uau!, hârtie igienică. Doar maşina de spălat rufe nu este destinată turiştilor. Mirarea-i normală, sunt obişnuit cu altfel de refugii.

     Timpu-i scurt; cinşpe`minute de pauză, suficiente pentru un ceai cald (1,2 EUR). Bun răgaz pentru a admira priveliştea, atunci când norii o permit. Urmează iar forfotă. Grupul se urneşte, nu înainte de a realimenta. Şi aici e izvor.

     Ceasul bate 10.30, iar noi călcăm poteca spre vârfurile golaşe. Am parcurs un sfert din traseu. Prima jumătate de oră seamănă mult, ca lejeritate, cu ceea ce urcasem mai devreme. Acum însă panta ne loveşte în piept, dar o fentăm în câteva serpentine destul de lungi, urmând să ne bucurăm de ultimul tronson uşor. Un relativ plat, scurt, pe curbă de nivel, ne încălzeşte pentru golgotă. E după colţ.

      Vreo cinci sute de metri diferneţă de nivel, toţi, unul câte unul, urcaţi de fiecare după cum doreşte, poate. O oră grea de tot, asta mi-au oferit zeii. E momentul să uit de partenerii de drum. Îmi astup timpanele, bag capul în pământ şi cu paşi minusculi atac urcarea. După primii metri îmi reglez respiraţia şi pulsul. Gata, mi-am intrat în ritm. Încet, păşesc constant, fără să ridic prea mult piciorul. Evit mişcările care nu-şi au rostul şi, cel mai important, opririle. Fac totuşi două, chipurile, pentru poze. Parcă sunt în Făgăraş, doar că, aici, vegetaţia lipseşte cu desăvârşire. Normal, altitudinea depăşeşte vârfurile mioritice.

     Agonia s-a sfârşit când am înfipt steagul pe Vârful Skala, 2866 m, la patruzeci de minute după ora prânzului.

    

     Regruparea se face lent, iar primii doi care au atins vârful pleacă spre Mytikas, la 2919 m. În schimb, eu mă codesc.

     „Să merg? Normal, viţelule, pentru asta ai venit! Go for it!”. Fac doar câţiva paşi şi mă opresc. Conştiinţa, raţionamentul, maturitatea, habar nu am ce, urlau toate ca din gură de şarpe: „Alex, dragule, unde mergi? Nu vezi pasajele care te aşteaptă? Grindina care te tot loveşte, nici pe ea n-o simţi? Peretele de escaladă din faţa ochilor, chiar nu-l observi? Să-ţi mai spun că-i udă stânca, iar Vibram-ul bocancilor se transformă în patină?”. Abia acum mă trezesc. Oftez, plec capul, însă mai arunc o privire spre vârf. Ultima parte e tehnică şi foarte periculoasă, iar în combinaţie cu capriciile vremii … Înghit în sec şi fac stânga-împrejur.

     Mă resemnez sezând în ploaie, cocoţat undeva între tronul lui Zeus şi Vf. Skolio (2912 m). Tristeaţea mă inundă. Atât de aproape de vârf, dar în acelaşi timp departe de tot dramul de nebunie şi pregătirea tehnică aferentă unei ascensiuni în astfel de condiţii. Concluzia-i una, şi cade ca un trăznet: am ales să-mi fie frică!

    Încerc să zâmbesc pentru câteva cadre foto, dar inima-mi plânge. Chiar dacă nu se vede, o simt.

    Îi ignor ce cei câţiva care s-au aventurat, apuc toarta rucsacului şi cobor, înfofolit bine şi protejat de ploaie. „De ce oare instinctul ăsta de autoconservare atât de puternic?”, e întrabarea care mă înnebuneşte. „Simplul motiv că-mi place şi iubesc viaţa, poate prea mult”, aş putea răspunde. Scuze ar fi gârlă, dar doar pe asta o repet.

    Timpii la coborârea se scurtează, iar Zeus îşi îndreaptă privirea şi spre mine. De unde părea deranjat de prezenţa mea, acum a deschis împărăţia şi muribundului. Creste, văi şi peisaje frumoase se destăinuie prin ferestrele norilor. O palidă consolare.

   Amurgul mă prinde în veranda bungaloului, dând testul caligrafic pe hârtia umezită de lacrimi şi tristeţe.