EuroVelo 6

     – Auf wiederseeeeeeeehen and thanks a lot for the info, e tot ce-i mai spun gazdei la despărţire, chiar dacă nu am înţeles ce mi-a explicat. Nu-i nimic, găsesc eu lagărul.

      Stânga, dreapta, iar dreapta, încă o dată dreapta, şi, evident, ajung în acelaşi loc. Aşa-i când nu gândeşti. Mai încerc combinaţia, dar cu mici modificări. Nici aşa nu merge. Sunt pe cea mai cunoscută şi umblată rută ciclistă, însă nu găsesc un prăpădit de indicator? Parcă-s într-un labirint, numai că sătucul e puţin mai mare decât parcela de teren pe care am păzit-o în nu mai ştiu care vacanţă de vară.

       Bâjbâi astfel douăzeci de minute. Parcă indicatoarele au fost furate. Nu observ nici unul care să mă ghideze spre lagărul de concentrare KZ Mauthausen. Încep să-mi pierd răbdarea, dar observ doi biciclişti care gesticulează indicând direcţii. Simt că vrem acelaşi lucru. Instinctu-mi spune că tre` să le ţin urma. Şi nu mă înşeală. Imediat la prima intersecţie, traversată mai devreme de două ori, observ indicatorul căutat. E mare cât o zi de post. Încerc să păstrez o mină serioasă şi pedalez mai departe, vreao trei kilometri şi un scurt urcuş pronunţat.

        Parchez în faţa intrării şi descalec bicla. Privesc poarta prin care au intrat 200.000 de prizonieri. Picioarele tremură, pulsul creşte, iar gândul zboară la Memorialul de la Sighet. Ce emoţii! Li se alătură şi teama. Inspir, expir, inspir, expir, şi trec pragul. La prima vedere nimic deosebit, dar nu mă relaxez. Încărcătura emoţională atârnă greu. Pe ochite aleg câteva barăci la întâmplare. Înăuntru, făcând abstracţie de panouri informative, poze şi proiecţii video, doar strictul necesar unei vieţi în lagăr: paturi supraetajate, câteva mese, scaune şi dulapuri, toate din acelaşi material. Încăperile seamană cu anexa cabanei din Curmătura Craiului, doar că aici e mai curat.

         Pentru a fi însă transpus în atmosfera vremurilor trecute e nevoie de un singur pas. Duşumeaua o dată călcată începe să trosnesască, sunetele redate de instalaţia audio te înfioară, iar filmuleţele neregizate care prezintă viaţa de aici au fost probabil sursă de inspiraţie pentru Hitchcock. Citesc panourile de informare; am pielea găinii! Nu rezist mult şi ies în curtea interioară.

        Ieşirea şi tot ce ştiu că se află după poartă mă îndeamnă să plec. Nu pot; trebuie să continui turul. Urmează locul execuţiilor, camera de gazare şi crematoriul. Le bifez pe toate, schimbându-mi culoarea feţei până ajunge la o albeaţă desăvârşită. Mi-e rău! Trec şi prin arestul care, după toate acestea, pare că oferea luxul camerei unui hotel cu ştaif.

     Mă îndepărtez cu greu, împleticit, ocupând o bordură langă bicicletă. Privesc orizontul. În câteva clipe recitesc paginile din Dresda – Marţi, 13 februarie 1945; Auschwitz – Naziştii şi „soluţia finală”; Berlin – Căderea; Stalingrad; Varşovia – Insurecţia din 1944. Procesul de la Nurnberg, e încă pe birou, necitit, şi asta mă face să-mi mişc o dată hoitul spre casă, evadând.

     Pedalez mâncând pământul, fugind de fantoma Mauthausen-ului. O alint KZ. Deh, dar unde? Se ţine scai…

      Nici măcar după o bălăceală-n Dunăre nu m-am descotorosit de ea. Ce să fac? Păi nu prea ştiu. Doar să merg mai departe. Poate se plictiseşte şi mă părăseşte.

      Parcurgem la braţ kilometri buni pe EuroVelo 6. Ce pistă! Uit de KZ, mă bucur de ceea ce văd … şi nu văd. În primul rând nu-s maşini. Indicatoare peste tot, la fiecare colţ, în orice cotlon. Pe stânga şi pe dreapta fluviului, la alegere. Gradul de dificulate? Nu există! Toată lumea-i binevenită. Ţânc, adult, la senectute, nu contează. Trebuie doar să ştii să pedalezi. Efortu-i minim. Peste toate acestea se aşterne decorul. Ca-n poveşti. cadrul natural, evident, e la înălţime. Cochetele orăşele presărate din loc în loc par din turtă dulce. Ole!

    Astfel, şaptezeci de kilometri au trecut pe nesimţite. Pe KZ am simţit-o din când în când. Dădea semene de plictiseală.

    Departe în zare se vede Melkul. Dar până la poarta impresionantei mănăstiri baroce mai am de pedalat niţel. O plăcere, mai ales că partenerul meu, Casper, varianta înfricoşătoare însă, a rămas undeva în spate. Probabil a găsit alţi turişti interesaţi de lagăr. Mi-e milă de ei, mă bucur pentru mine. C`est la vie.

     Sunt singur-cuc şi încântat peste poate de frumuseţea văii Nibelungengeu. Numele-i vine măniuşă!  Zona chiar este o comoară, doar că nu văd regele care o păzeşte şi duzina sa de soldaţi. Sigur nu-i prin preajmă vreun olandez rău care să o fure. Nici eu nu-s intrus. Pedalz şi admir priveliştea. Încântătoare experinţă! Traversez şi Pochalarnul în care s-a născut Oskar Kokoschka; parcă pictor. Nu opresc, doar virez pe străduţele înguste şi şerpuite. E ca în poveşti. De fapt, e pomenit în Cântecul Nibelungilor. Savoare-i la tot pasul, din belşug.

     Las în urmă urbea şi imediat traversez o porţiune care duce tare mult cu ale noastre cazane, cele de la Dunăre. Mă întrec cu o şalupă. Câştig doar la start. E prea rapidă.  Pur şi simplu o tuleşte, dar nu înainte de a-şi ridica nasul din apă, lăsând în urmă valuri înspumate. Cred că face doar câteva ore până la Viena. Mda, m-aş duce cu ea. Dar, nu, sunt prea aproape de final, chair dacă doar mâine intru-n capitală. Uau!, cât de aproape sunt de finiş! Dar până atunci urmează Melk.

       Urmează, bine spus, dar nu acum. Catedrala e închisă. Ceasul abia a bătut ora 17.00, timpul închiderii. Păcat. Mor de ciudă! Curiozitatea m-a îmins aici. Decoraţiunile baroce le voi vedea cine ştie când. Mai am însă timp să hoinăresc prin vechiul castru roman, ulterior devenit fortăreaţa familiei Babemberg. În urmă cu o mie e ani a trecut în proprietatea călugărilor benedictini. Acum, colindându-l, inspir doar aerul medieval. Structura veche s-a păstrat foarte puţin.

       Deja sunt sătul de biciclit, pur şi simplu nu mai am chef. Trag puţin de mine până la Aggsbach-Dorf, 10 km. Deja-s în Toscana Austriei, Wachau. Lipsesc doar chiparoşii şi măslinii. Pe îndelete, mâine. Acum vreau doar să mănânc şi să beau o bere. Găsesc o gazdă. Alegerea se face cu ochii închişi. Peste tot zăresc pensiuni, locuri de cazare. Nu mă înţeleg deloc cu proprietarul, cu toate că mâinile îmi obosesc deja. Trudind, cumva, ajung la liman şi batem palma. Comand un pahar cu bere şi încă unul pe care să îl beau în cameră, în timp ce scriu. Clasica socoteală nu s-a prea potrivit cu cea din târg.

       Sun acasă. Părinţii-s bine, mereu sunt astfel. Îl sun şi pe Cornel, aşa, de dragul conversaţiei. Greşeală însă. Omu-i la o petrecere, că-i vineri seara. Normal. Iar cheful … de chef mă învăluie. „Te rog ţine-mi de urât până găsesc un bar, ceva, în care să mă retrag niţel”. Aşa o ţin câteva minute bune până când întu în, probabil, singurul local al satului deschis şi noaptea. „Merci, am ajuns. Salutări celorlalţi! Vorbim…, şi conversaţia s-a frânt.

      Birtul e aproape gol, doar o masă şi două scaune de la bar sunt ocupate. Toate privirile sunt îndreptate spre ciudatul care tocmai a intrat. Nu puteam trece neobservat. Şi eu aş fi făcut ochi mari zărind un ins care intra în crâşmă îmbrăcat elegant de nu se poate: tricou şi pantaloni de ciclist, încălţat cu sandale. 🙂

 – Eine bier, bitte! Große!

Câteva hohote de râs au urmat şi o frază lungă, imperceptibilă.

– Hello!  I`m the one known as the fierman, iar insul se apropie cu mână întinsă spre a-i fi strânsă.

– Nice to meet yuou! I am … the biker.

     Şi de aici a urmat o lungă conversaţie între mine, pompierul satului şi, pe rând toţi cei din barul care, treptat, s-a umplut. Mi-au sugerat vinul locului. „You are in Wachau, remember? Wine! A very good wine we have here”! Un pahar plin cu licoarea lui Bachus mi-a fost pus în faţă. După primele înghiţituri îmi părea că ştiu germană. La al doilea, limba lui Goethe nu mai avea secrete pentru mine. Al treilea pahar m-a împins spre partenera pompierului, fără să ştiu că este perechea acestuia. Am aflat ulterior, printr-un gest discret al barmaniţei. Păcat, fata îmi plăcea. De fapt, după trei pahare de vin toate fetele erau frumoase, chiar şi cele pe care la începutul serii le vedeam mai mari ca mine. Vorbesc de gabarit.

     A venit şi al patrulea pahar, dar n-am mai băut, chiar dacă aş fi dorit. Nici nota n-am plătit-o. Toată consumaţia a fost din parte lor: barmaniţa, pompierul, nenea din colţul mesei şi un localnic pe care n-am avut ocazia să-l cunosc. Sau poate am schimbat câteva vorbe, dar cine îşi mai aminteşte?