A şaptea în calendar, dar în topul perioadelor de ducă. Normal, e în mijlocul verii! Poate fi şi amară, însă doar dacă temperaturile se zbenguie constat peste 350 C sau dacă imaginaţia (ori lipsa banilor) îţi joacă feste. Momentan e dulce, nu-i a lui Cuptor. Prin minte îmi curge Nilul imaginaţiei în materie de plecări, doar că nişte castori simpatici au deviat cursul spre nunţi şi botezuri.
E dimineaţă şi sar din pat înaintea cântatului cocoşului. Nu se întâmplă prea des. Înseamnă că-s odihnit? Nu-mi dau seama. Pun de-o cafea şi pornesc radioul. Fourth of July! răsună pe toate posturile. Mă cuprinde greaţa chiar de la prima oră. Închid aparatul. Un RIP cordial e tot ce pot transmite DJ-ilor. Probabil nu e vina lor, dar ce mai contează. Ziua începe rău de tot. Şi felul doi, la serviciu, este pe măsură. Puţin scârbos, chiar libidinos. Conchid cât se poate de repede, fără echivoc: e una din acele zile! Sunt împăcat cu situaţia şi continuu să-mi târăsc neputinţa spre orele serii.
Perne pufoase, mai tari, ortopedice, ursuleţi de pluş, cartofi prăjiţi, nişte îngheţată, o tură cu bicla şi gâdilat pe burtă. Ar mai fi ceva…. Cam asta îmi doresc pentru orele amurgului. Până atunci îmi şterg transpiraţia de pe frunte, înfig privirea-n monitor şi-i dau bice. Parcă ziua trece repede când trebăluieşti.
Într-adevăr timpul zboară, e 18.00, iar la radioul “partizanilor” sunt ştirile. Ca-n fiecare oră, doar că în acest moment sunt şi atent. Primul zâmbet al zilei vine târziu, după doişpe` ore de semi-trudă. Tocmai aflu că la 19.00 cântă Luna Amară în Grădina Verona. Uit de oboseală, de proasta dispoziţie, de alintul pe care îl doream mai devreme. Pornesc direct spre buricul târgului, spre grădina urbană.
Ocup loc, comand un pahar cu bere, aprind fumegana şi-i urmăresc pe muzicieni în timp ce-şi pregătesc echipamentul. Punctuali, că doar sunt şi ei neaoşi, încep cântarea cu juma` de ceas întârziere. Unghii de drac, Downtown jesus, Into another, No return, toate îmi amintesc de Stufstok-ul la care i-am văzut prima şi ultima dată. Să tot fie vreo opt ani de atunci.
Acordurile-mi trec prin capilare iar tobele îmi ţin firele de păr în poziţie de drepţi. Vocea lui Nick seamănă cu cea a lui Brian Molko, iar la refrenuri simt că-i ascult pe cei de la Placebo. Mă simt tare bine, am uitat de trecutul zilei.
Instrumentalul de la Hunt the wire mă relaxează, iar Chihlimbar şi Mara mă fac să mai comand o bere. Mă îmbăt cu muzică bună, live, la botu` calului. Remarc publicul discret, cunscător al fenomenului. Nu-s pestriţi, sunt doar normali. Îmi place şi mai mult atmosfera. E perfectă pentru o seară de joi, zi a săptămânii care de obicei trece pur şi simplu.
Reţin şi Kill the Dancer, Ciudat şi Dead ends. Niciodată nu-i destul, astfel repertoriul continuă cu Aproape. Moş Ene e departe şi nu-şi anunţă prezenţa, chiar dacă punctul final al serii are un nume sugestiv – Somn. Încă nu casc, dar plec. Concertul s-a terminat.
Acasă mă aşteaptă ceva dulce, duşul şi patul preaslăvit. Lovit zdravăn de beatitudine mă îndrept spe o altă zi, fredonând mereu refrenul Somnului: „tot ce eşti e tot ce ai, n-ai să pierzi dac-ai să-ncerci să dai”.
AlexandruAlupei .Blog 