Wachau

      Bum! Bum! Buuum! După ultima bubuitură sunt drepţi, lângă pat. Secunde bune trec până să mă dumiresc ce şi cum. Percep un mârâit fioros. Se aude din hol. „If you won`t leave the room till twelve you must pay another night.”, iar liniştea se lasă iar. Ca ars, mă reped spre ceas. E aproape miezul zilei şi capul îmi zvâcneşte! Încep să blestem seara trecută şi vinul lor minunat.

     Un duş rapid, rece sloi, mă revigorează, însă nu prea mult. Cele trei nectarine din frigider mă ajută şi ele, dar tot nu-s bine. Greu, mă adun şi-mi adun, iar la cinşpe` minute după ora prânzului sunt în recepţie. Ridic buletinul de la ghişeu şi ies în stradă. Iadul e aici! O căldură cum doar în mijlocului lui august vezi în Bucureşti, şi nici o adiere de vânt. Beah!, îmi vine să vărs, dar n-am timp. Încalec bicla şi … înainte! Doar că înaintarea-i şerpuindă şi deloc rapidă.

     Căldura mi-a pus capac, ce să zic? Şpritzul? Nu. Mă arunc şi-n Dunăre. Înot ca toporul, aşa că ies repede. Azi toate-mi merg pe dos. Se pare că cel mai frumos tronson al fluviului îl traversez în silă. Trebuia să fie exact contrariul. Ce mai! Capul face, tot el trage! Şi mă las în voia sorţii, pedalând agale prin locurile umbrite de vegetaţia abundentă. Urăsc soarele, cel puţin în atare condiţii.

     Cu trecerea timpului şi distanţei pedalate încep să observ şi partea bună a voiajului. Wachau-ul trebuie traversat în tihnă, savurat. O, da! Între Melk şi Krems, vreo patruzeci de kilometri, e paradisul. Dealurile înverzite se prăbuşesc direct în apă, presărate fiind cu sate pitoreşti. Între ele se întind livezi de caişi, meri şi podgborii. Încă o dată am primit confirmarea: omul sfinţeşte locul! Natura a fost generoasă cu această zonă, iar locuitorii doar o întreţin. Simplu.

      Încep să revin în simţiri, îmi place. Tracersez medievalele Spitz an der Donau, Joching şi fortificatul Dürnstein. Nu ştiu ce să pozez, oferta-i infinită. Ultimu-i şi celebru. Richard Inimă-de-Leu a fos încarcerat în castelul de aici. Singurul neajuns e eglomeraţia. Îngusta stradă principală, cea care traversează aşezarea e neîncăpătoare. Turiştii sunt peste tot, abia ai loc să arunci un ac, nu mai spun de strecuratul printre ei cu bicicleta.

     Cam aşa se scurge Wachaul sub cauciucul subţire al bicicletei, până la Krems. Frumos şi el, cât se poate de liniştit în lipsa turiştilor biciclişti. Încerc să mă rătăcesc pe străzile înguste şi întortocheate. Culmea, reuşesc! Acum simt pulsul oraşului port la Dunăre. Din păcate sunt obişnuit cu nebunia capitalei dâmboviţene, iar ritmul austriecilor din Krems mă îngrijorează. Par letargici. Îi las să sufere, îndepărtându-mă.

      Dimineaţă nu aveam vreun obiectiv de atins. Doream doar să parcurg câţiva kiometri înainte de a cădea din şa. Acum însă sunt bine, la vreo 75 km de Viena. Sunt brici, iar capitala pare tangibilă. Într-acolo mă îndrept.

      Până la Tulln, patruzeci şi ceva de kilometri, pedalez parcă prin pusta ungară. Peisajul e tern, specific şesului. O pată de culoare s-a ivit doar atunci când o şalupă a traversat ecluza. În rest, şuieratul vântului şi-un biciclist la capăt de drum, afundat în gândurile sale.

     Sfârşitul nu-i aici! Asta-mi răsună-n urechi, căci Viena e peste deal. Dar nu mai rezist, trebuie să opresc. Soarele a apus, e târziu, iar eu sunt frânt şi, între noi fie vorba, împuţit. Păcat, sunt pe ultima turnantă…

     Habar nu am unde mă aflu, dar opresc în dreptul porţii pensiunii. E ascunsă printre străduţele nu ştiu cărui sat; nu-i pe hartă. Arată jalnic, cea mai slabă din cele în care am petrecut nopţile. Colac peste pupăză vine preţul. Nu poate fi negociat. Treizeci de euro. Verific buzunarul şi constat că-i în regulă. Achit şi intru în cameră. Seamănă cu dormitorul lui Franz Joseph. Un pat şi un dulap, iar în colţ o chiuvetă. Fără săpun, căci lipseşte cu desăvârşire, îmi revigorez membrele şi mă trântesc în patul de metal peste care e aşezată o saltea. Cred că avem aceeaşi vârstă. Dar ce mai contează. Astă seară sunt împărat…