Nisipurile de tinichea

                        Dragă M.,

            Ştii proverbul „curiozitatea a omorât pisica”? Află că era s-o păţesc. Pe acelaşi principiu, chiar dacă mai-mai că m-am jurat să nu calc la all inclusive până ajung la senectute, am făcut-o acum, cu mult înainte de pragul pensiei. Am cedat.

           În sus şi-n jos, pe toate gardurile, posturile media, prin vecini şi în tramvaie, toată lumea ridică-n slăvi litoralul bulgarilor. Da, da, ăla cu care mi-ai umplut pagini întregi în ultimele scrisori, elogiindu-l. Află că tocmai am revenit dintr-un scurt sejur petrecut la Nisipurile de Aur, ori Golden Sands – să-ţi fie mai uşor. Nu mă prea pot cenzura, îi dau drumul.

           Acasă mi-am cam făcut temele, doar că la târg totul s-a năruit. Citisem undeva că din Varna nu-s mai mult de 15 km. Aşa-i, dar asta am constatat după ce am rătăcit vreo oră în sus şi-n jos, paralel cu marea. Indicatoare? Ioc. Deja trăiam cu impresia că am plecat cu cel mai mare sac la pomul lăudat. Sincer, nu ştiu cum de am găsit locaţia. Pur şi simplu s-a întâmplat.

           Odată ajuns, a început adevărata distracţie. Căutarea hotelului. Alte trei sferturi de oră s-au scurs. Încă puţin şi băteam timpul deplasării din Bucureşti spre staţiune. Străzi înguste şi întortocheate, căţărate pe ţărmul abrupt, toate, sensuri unice. Ceva de vis!?, dar doar pentru taximetrişti. În schimul a câtorva zeci de lei te conduceau. Da, ştiu, îşi fac meseria, însă tot şarlatani sunt. Ultimul pe care l-am întrebat cerea treizeci de lei.Da, lei. Inspirat am fost c-am refuzat oferta extraordinară. După trei curbe şi două sute de metri am zărit unitatea de cazare.

            Hotelul pentru care nu am plătit puţini bani, catalogat la patru stele, părea o glumă în comparaţie cu eticheta. Cam spoită zugrăveala exterioară, iar lifturile, doar două pentru o clădire cu paişpe` etaje, mici de tot şi murdare. Sau necurăţate. Ca dovadă, în ascensor încăpeau trei, maxim patru personae, şi acestea subţirele. Nu fii nerăbdătoare, am ajuns şi-n cameră. La ultimul era plasată, cu vedere la mare. Încântătoarea privelişte (direct spre mare) a fost repede neutralizată de mirosul băii. În ciuda aerisirii, duhoarea acaparase încăperea. Ştii bine că nu-s pretenţios, dar nici vreun supravieţuitor nu mă cred. Am apucat doar să trântesc bagajul, să înşfac prosopul, şi-am tulit-o.

            Încerc şi plaja. A durat niţel până să ajung să calc nisipul. Cred că zece minute. Hotelu-i cam departe de faleză. Aici, altă surpriză. Şezlongul, salteaua aferentă şi umbrela, toate costă 15 leva. O mică avere în comparaţie cu ce-i acasă. Asta-i singura diferenţă, în rest, identic: aceleaşi etnii, aceeaşi muzică, aceeaşi servire. Scuze, dar parcă doamnele au şi partea sus a costumul de baie.   

            Prima jumătate de zi petrecută acolo mi-a sporit dorul de casă, mai ales că seara am petrecut-o, evident!, plimbându-mă, luând pulsul aşezării. Concluzia-i una: o combinaţie a satului de vacanţă din Mamaia (de vreo două ori mai rău!) cu Olimp, Saturn şi foarte, foarte mult Costineşti. Doar nordul părea mai răsărit, poate elegant. Tre` să mă înţelegi că după atâtea dezamăgiri am pierdut mireasma frumosului

            A doua zi, pot spune, m-a salvat vremea. Cam posomorâtă pentru plajă, m-a făcut să plec spre Balcic. Exact!, am fost la grădini şi la prea-slăvita reşedinţă de vară a Reginei Maria. Draguţe grădini, chiar frumoase, dar atât. Casa, poate castelul, lasă de dorit. De fapt, e după chipul şi asemănarea reginei. Sigur că da!, comparaţia o pot face doar prin prisma a ceea ce istoricii au reţinut. Am însă voie la o părere. Şi când te gândeşti că această proprietate este printre cele mai vizitate de pe litoralul bulgăresc!… Mă bucur doar că n-am ajuns aici doar pentru o zi. Ardeam gazul de pomană, pierdeam vremea.

           Seara chiar am petrecut-o bine. Trecând pe lângă o terasă, trupa de muzicieni m-a îmbiat cu acordurile muzicii bune. Am petrecut acolo două ceasuri. Ca să-ţi faci o părere, mi-ar plăcea să-mi cânte la nuntă. Nu zâmbi, poate chiar mă voi însura.

           Deja m-am săturat să-ţi scriu despre această experienţă. Cred că şi tu caşti. Mai spun doar că a treia zi am lenevit la orizontală, pe malul mării. Cred că m-am odihnit. Uite!, deja văd şi partea bună a vacanţei. Dacă-i aşa, nu pot omite o altă bucurie. L-am citit pe Jon Krakauer şi a sa  “Into the wild”. Sau, dacă stau niţel pe gânduri, cred că voi, yankeii, o ştiţi. A declanşat o întreagă frenezie peste Ocean. În fine, dacă nu ai citit-o, ţi-o recomand cu căldură.

            Încă o zi de mai trecea, dospind pe plajă, terminam şi “Sayonara” lui Olimpian Ungherea. O carte cu mult suspans, în care un criminal se confesează.

           M-a cam luat valul şi cred că ţi-am împuiat capul cu nimicuri. Dacă e aşa, scuză-mă. Ar fi trebuit să te felicit pentru absolvirea doctoratului. De ai tăi nici nu mai pomenesc. Sunt sigur că-s bine, iar tu, ca mai mereu: strălucitoare! Ce să-ţi fac dacă te-ai încurcat c-un egoist? 😉

Acelaşi călător,

De unde doreşti, oricând