Ende

       Duminică, 17 iulie 2011. Sunt la porţile Vienei; doar câteva borne. Cinşpe`, poate douăzeci. Ce mai contează!?

       Criza din Grecia abia a început, niponii s-au apucat de reconstrucţia ţării, jerbele de pe mormântul actiţei Elizabeth Taylor nu s-au veştejit, Kate şi William probabil sunt în luna de miere, iar Osama, se spune, a fost executat. Câteva din aceste evenimete petrecute în prima jumătate a anului se vor regăsi în cărţile lu` fi-miu, cele de care mă voi împiedica în drum spre dormitor. Sunt sigur că mă va întreba ce şi cum, de ce? Va trebui să mă pun la punct, dar până atunci… Îmi va fi puţin mai uşor, dacă nu mă lasă memoria, să-i povestesc recent încheiatele două săptămâni petrecute cu bicla în frumoasa Austrie. Au trecut ca gândul, n-ar fi prea multe de spus. Zâmbesc, ridic privirea şi mă las purtat de bucuria vieţii. De la primul gând la ultima pedală.

        Deasupra tuturor, mai presus decât orice, intangibil, într-o lume în care descoperisem şi frumosul. Ce lipsea?, Nimic. Dar visele?. Erau în eter…

       Iarna se încăpăţâna să plece. Undeva prin centrul oraşului, mă încălzeam cu un pahar de vin fiert. Discuţii, glume, râsete, planuri de vacanţă … şi o întrebare. Voi putea schimba destinul ce-mi pune în cale o stâncă? Ăsta-i momentul! “Voi valsa prin Austria, în şaua bicicletei!”. “Du-te sănătos; hai noroc!”. Şi iar râsete.

         A doua zi am cumpărat harta. Au urmat ghidurile turistice, proiectul, cererile de sponsorizare şi … trairi de extaz, agonie şi vice versa. Eram in faţa a ceea ce, în copilărie, părea o utopie. Avanti!

         Şi ce-a urmat?! Vreo 1400 km pedalaţi prin încântătoarea ţară a lui Johann Strauss, peisaje desprinse din poveste cu piscurile înzapezite ale Alpilor, lacurile – varianta austriaca a Rivierei Franceze, ciocolată, Mozart, parfum imperial,  apfelstrudel. Viena, oraş construit pentru a fi capitală a Imperiului Habsburgic, Salzburg şi sunetul muzicii, dar nu în ultimul rând, Innsbruck, cea mai cautată destinaţie turistică, pentru viaţa de noapte şi poziţionarea în apropierea celor mai înalte vârfuri tiroleze. Euforie dusă pe culmile neantului, prin portile paradisului. Oare?

         Îmi amintesc de un om deosebit, un îngeraş, care, la un moment dat mi-a mângâiat simţurile, şoptindu-mi că cea mai importantă călătorie este drumul pe care îl aleg în viaţă. Doar o sugestie? Cât adevăr? Şi totuşi … care-i drumul?  Multe întrebări, la fel de multe trăiri, bucurii şi suferinţe … să le spun … frumoase. Merită să căut răspuns pentru fiecare?

         Şi tresar, mă trezesc. Visul se termină, frângându-se. A rămas doar trăirea.

PS: Hârtia nu-mi ajunge pentru a-i menţiona pe toţi cei care m-au sprijinit. Plus că am şi emoţii. Să-mi fie iertat. Nici ordinea n-o mai ştiu: familia (se acceptă mereu), gaşca de la „institut” (s-a mărit cu două domnişoare; îşi vor schimba curând numele), colegii cu care împart vreo opt ore pe zi (mă suportă cu greu; reciproca e valabilă 🙂 ), cabinetul de avocatură (şi acum îmi aduc aminte atenţionarea: „Alex, ai grijă cu ce fată te încurci!”), magazinul Bicishop, iar firul s-a rupt. Nu ştiu ce să spun în afara unui, pare simplu, mulţumesc.