Numele e scris de ei…

     Să fi fost 97`, poate 98`. Sau 1999? Nu mai ştiu anul, cu atât mai puţin data exactă. Dar sunt sigur că se întâmpla într-o vacanţă de vară a gimnaziului târziu, în acceleratul care tranzita ţara de la Mangalia la Arad. A!, de notat că simpatizam cu (fosta) echipă de fotbal a armatei. Ce mai?, un mic stelist care nu văzuse vreun meci al favoriţilor, dar auzise despre triumful european din vremea în care avea un an şi câteva luni. Şi atunci, ca şi acum, o performaţă. Auzisem asta prin faţa blocului, nu înţelegeam prea bine ce şi cum… Uau!, în acest moment realizez: am cultivat spiritul de turmă din fragedă pruncie, pam-pam!

     Veneam din tabără, iar trenul a poposit în Constanţa mai multe minute. S-a schimbat locomotiva, prilej bun pentru ceilalţi teenagers din compartiment  (Adi, Ionuţ, Raul, Vlad şi pe cei doi nu-i mai ştiu) şă-şi exerseze talentul muzical. În cor, frumos, trei câte trei, la două geamuri deschise, cântau din repertoriul Nuovei Guardia. Raul era şeful mini-galeriei. Chiar cu intonaţie, fără trivialităţi, cântau de îmi mângâiau urechile. Mă înroşisem, fiindu-mi ruşine că ţin cu Steaua. Necopt, neavând habar pe ce lume trăiesc (nu cred că până azi s-a schimbat ceva), asta a fost borna la care am aschimbat macazul. Aşa a fost să fie. Soarta? Locul potrivit (sau nepotrivit)?, dar de atunci am devenit dinamovist.

     Am început să merg la meciuri, în Bucureşti, dar şi la câteva deplasări în ţară. M-a prins, îmi plăcea. Peluza era mare, eu mic, şi ce bine mai era. Coregrafiile erau la înălţime, tot timpul. Cei mai creativi dintre toţi suporterii pe care-i văzusem. Puţini, dar de calitate. Învăţam câţiva jucători, iar cântecele nu mai aveau secrete, chiar şi cele bulevardiene. Deh!, ca la meci.

     Învăţasem de la Adi, frati-meu`, ce înseamnă iubirea pentru Dinamo, Raul, alt mare dinamovist, m-a şlefuit şi el. Începusem să iubesc clubul, astfel pătimeam când Adi nu mă lua la meci. Înţelegeam riscul, chiar dacă eram un ţânc mai mare. Offff!

     În 2000 a venit eventul. Campionatul după o pauză de opt ani, iar Cupa României după o decadă. Am trăit o bucuride de nedescris, eu şi întreaga suflare alb-roşie. Doar că euforia triumfului fotbalistic a fost curmată, pentru fanii din Braşov şi oraşele limitrofe, de dispariţia lui Adi. A urcat în Ceruri la câteva ore după accident, la braţ cu Alice. Au plecat într-o lume mai bună.

     Pe 5 octombrie 2000, un alt dinamovist, acum fotbalist, celebru, căpitanul echipei, Cătălin Hîldan, a plecat şi el dintre noi. S-a dus pur şi simplu. După această tragedie, din memoria „Unicului Căpitan” s-a năsuct o adevărată cauză, chiar religie pentru câţiva. Peluza Nord i-a luat numele, a apărut asociaţia omonimă, toate culminând cu versul care pune semnul egal între numele fostului fotbalist şi Dinamo. A fost momentul în care am început s-o răresc cu deplasările, până când, abia dacă mai priveam meciurile la televizor.

      Au fost suficienţi câţiva ani, timp în care în viaţa clubului, la nivelul conducerii, au apărut, s-au perindat personaje îndoielnice. La fel şi o sumedenie de jucători. Sufeream teribil pentru inconstanţa jocului şi tot ce deriva din lipsa valorii a aproape  tot ce se întâpla în cadrul clubului. Erau şi excepţi, dar… doar excepţii. Se pare că nu am fost suporter adevărat. Se poate.

      Cu două zile în urmă însă m-a sunat Vlad. Acelaşi dinamovist  din trenul de la mare. În ultimii zece ani ne-am văzud de trei ori, iar la telefon am vorbit o singură dată.

– Andule, mergem la meci?

– Ce meci!?, răspund cât se poate de mirat.

     După un râs scurt urmează răspunsul.

– Derby-ul!

– Ăăăăă, da, da, mergem. Sigur!, ce să-i răspund? Chiar doream să-l revăd, era momentul bun.

    Şi am ajuns la stadion. Arena e mai mult goală decât plină, clasic pentru un meci al lui Dinamo pe teren propriu. La prezentarea unşpe`-lui dinamovist constat că ştiu doar patru jucători. Jenant. Pe stelişti îi cam recunosc. Peste tot în media apar doar ei. Între noi fie vorba, sunt cam cei mai buni din ţară acum. Bravo lor! Felicitări! Ups!, bag de seamă că am ajuns să recunosc supremaţia adversarului. Mi-ar plăcea să nu o fac, dar e vorba de evidenţă. Cântărind echipele, oftez.

     Apuc să lăcrimez, dar doar acum, când peluza declanşează emoţia. Cea mai mare pe care am trăit-o pe vreun stadion. Incredibilă coregrafie! Au confirmat-o câţiva stelişti din galerie, au aplaudat-o. Întradevăr, emoţionantă. Standing ovation. Aplauzele se amestecă cu lacrimile. Şi coregrafia a început pe muzica lui Gheorghe Zamfir, The lonley shepherd.