Hârciogul

     L-am văzut doar în poze, nu-mi amintesc de vreo întâlnire tête-à-tête. Simpatic rozător. Pe lângă aspectul drăgălaș am apreciat solitaritatea, dar și agresivitatea lui în fața intrușilor. Alt plus, mare, l-am acordat modului în care-și compartimentează galeriile, tot  timpul construite cu mai multe guri de acces. Însă, peste toate, admir hărnicia sa. O mare parte din hrană o transportă în galeria care, exact!, se transformă în cămară. Duce puțin cu omul gospodar, cel ce-și face iarna car și vara sanie. Dar seamănă și cu mine. Nu, nu din același motiv.

     Ieri am deschis după foarte multă vreme, de fapt am culisat, ușa bibliotecii. Practic, am înlăturat paravanul în spatele căruia mi-am depozitat, credeam, comoara. Ochii mi-au strălucit chiar dacă nu în fața smaraldelor, rubinelor, sau nu știu cărui metal. Priveam conținutul a două cutii de pantofi. Înăuntru, haos și mult praf. Încep să caut. Carcasa primului ceas cumpărat de mine șe lipise de harta Budapestei, iar pe London City Map stătea agățat ecusonul de acces în clădirea parlamentului britanic. Au urmat alte hărți: Centro Storici – Lucca, Pisa și București – o am de cănd am descălecat în capitală, zece ani. Ehe!, a trcut repede timpul! Mai ieri umblam din tranvai în tranvai să învăț orașul.

     Degetele pășeau pe cărările din Parco Nazionale delle Cinque Terre, ghidul Schonbrunului (2008), oprindu-se la kippa albastră primită-n dar la intrarea în Muzeul Evreiesc din Praga. Puțin mai jos găsesc infoghidul cu Veliko Târnovo, care întrerupe o serie lungă de alte hărți: Verona, București 2006 Sommet de la francophonie, iar Budapeste (mai recentă), Venezia, Athina, Firenze (oftez), Dresda, București (acum cultural), din nou Budapesta și Roma, pe care nu știu de unde o am, căci acolo n-am călcat încă. Privind hărțile celor două capitale învecinate, română și maghiară, constat cât sunt de strângător. Le-am pus atât de bine, pentru călătorii viitoare, încăt cu fiecare ocazie am avut nevoie de alta. Precedenta nu era de găsit.

      Se repetă și Praga, lipită de alt intrus, Parisul. Nici pe Sena n-am ajuns… Cred că o am de la tata. La fel, Varșovia. Cluj-Napoca, Suceava, Bucovina (harta mănăstirilor), Brașov, turul cetăților fortificate din Transilvania, din nou Praga, Bratislava, și cam atât. Se pare că hărțile s-au terminat.

      Încep pliantele. Cele mai multe sunt din Bucovina. Toate mănăstirile sunt în cutie. De peste hotare vin pe turnantă galeriile Uffizi, British Museum, Kunsthistorisches Museum, Pražský hrad și Muzeul Național de Arheologie din Atena. O nouă serie de hărți sparge monotonia: Palate, Castele și Grădini din Saxonia, Insula Thassos, Milano, lacurile Como și Maggiore, traseul pentru biciclete din jurul Mării Nordului și Bulgaria vecină. Când am strâns toate aceste lucruri? Habar nu am.

     Deja-s afundat în canapea, înconjurat de maculatură. Însă nu-i tot. Biletele de intrare și de călătorie acoperă o bună parte din suprafața podelei, vărsate din cutia gri. În sfărșit e goală. Bine, dar ce fac cu tot ce-i înșirat pe parchet? Grea alegere. Le păstrez sau nu? Răspunsu-i greu, trebuie analizat. Problema-i serioasă. Și încep să dau ture camerei, călcând peste amintiri frumoase. Nu-i adevărat, bucățile de hârtie nu reprezintă nimic, îmi spun, încurajând debarasarea. Latura sentimentală, firavă în fața evidenței, are o licărire de orgoliu, încercând contrariul.  Nu mă pot decide.

      Trec la a doua cutie, cea galbenă. Pe capac sunt două degete de praf. Nici nu mai știu de când nu am umblat prin ea, cert e că am strâns pentru cine știe când îmi vor mai folosi: aparatul de ras vechi de opt ani (stricat), hands free-uri (patru), portofelul cumpărat din Londra (scorojit rău de tot), alt portofel (și el, neiertat de vreme), primul aparat foto (acum o râșniță), ochelarii de înot (îngălbeniți de vreme), bretele, șireturi, magneți odioși și două țigări uscate. Habar nu mai aveam de existența acestor mărunâișuri. Continuare îmi aduce în palmă primul meu portofel. Urmează trompeta foarte folosită în perioada în care eram microbist, CD-uri, cabluri, mufe, pungi de cadouri, cărți de vizită de la nici nu mai știu cine, un set de boxe pentru PC (bulite),  carduri de fidelitate, o carte de bucate (nevoia te învață!), o fașă elastică, două becuri, filmul Casablanca, trei bilete de tren, legislație printată, un PV de contrvenți și dovada plății amenzii, un gel pentru articulații, două capace pentru pixuri, o insignă pe care nu se mai vede nimic, două bonuri fiscale (îngălbenite), un prezervativ și o broșură (nu pentru întrebuințarea lui).

     În două cutii relativ mici am înghesui multe mărunțișuri. Nu mă refer la amintiri, bucurii trăite. Incredibil, am strâns exact ca un hârciog. Spre deosebire de el, eu nu am folosit nimic din toată agoniseala. Am risipit doar spațiu și timp, acum, umblând prin trecutul apropiat. Sentimentul nostalgiei e plăcut, însă amintirile oricum nu-mi pot fi luate. Nici măcar nu le-am uitat, iar spațiu pentru depozitare e infinit.

     Mă decid. Apuc doar să zâmbesc privind rugina copacului din fața ferestrei, amintindu-mi sfaturile lui Karim Rashid, așternute în Design Your Self. Teoria lui, Adăugarea prin scădere am aplicat-o acum cîțiva ani. N-a fost greu. Se pliază și acum.

     Ultimul drum al zilei îl fac spre tomberon. Pe traseu, apuc și sfaturile Andrei Șerbănescu. Cum se scrie un text e bună, doar că nimic din învățătura dânsei nu s-a lipit de mine. Dovada, mai sus.