Athina

     La 8.30 se trezeşte ceasul. Evident, sar şi eu din pat. Îmbrac tricoul, bermudele, înhaţ rucsacul şi o tulesc spre metrou. Destinaţia-i cât se poate de previzibilă, Acropola. După doar zece minute şi trei staţii, ies la lumină exact la umbra grandiosului Partenon. Cum-necum, Pericle a convins atenienii să înceapă lucrările unui amplu proiect de construcţii în oraş. Rezultatul? Trei temple în stiluri diferite, o poartă monumentală şi două teatre adăugate ulterior.

     Nevinovat, trec pragul Porţii Beule. Ce caut aici? Probabil ceea ce doresc şi ceilalţi intruşi, câteva sute. Grupuri, grupuleţe, toate, fără excepţie, sunt conduse de ghizi locali. Îmi amintesc prima zi de şcoală. Ăsta-i sentimentul! Am şi ghinion.  Mă lipesc de mai mulţi ciorchini, însă nici un ghid nu recită poeziile, măcar, în engleză. În rest, orice. Deschid ghidul şi apelez şi la memorie. Renunţ la a doua, pâlpâie.

     Dând din coate, reuşesc să mă strecor până la Propilee. Construite între 437 şi 432, au devenit noua intrare a Acropolei. Sunt colosale! Imediat după se desfăşoară Partenonul vestit în toată lumea. Construit pentru a-i fi dedicat zeiţei Atena, de-a lungul vremii a devenit biserică, moschee şi arsenal. Ultimul i-a adus şi daune însemnate, în timpul asediului veneţian. Cu toate acestea, simbolul măreţiei oraşului este şi azi emblema urbei. Despre arhitectură, predată şi azi, nu-mi permit vreo remarcă. Ce părere să emit?

      Trec strada şi mă aşez, în Grecia fiind, turceşte la picioarele Cariatidelor Erehteionului. Sunt cele mai frumoase femei pe care le-am văzut, în ciuda existenţei lor milenare. Sunt sigur că un instantaneu mi-ar surprinde privirea de viţel, captivată de frumuseţea sexului opus. Clipe bune uit de scopul vizitei; cad pe gânduri…  Doar timpul mă dezlipeşte, greu, de feminitatea emanată, reamintindu-mi că şi eu sunt în căutarea uneia…

     Vechiul Muzeu al Acropolei este dezafectat. Cel nou e la poalele dealului, locul spre care mă îndrept. Pe traseu mă minunez de frumuseţea sactuarului ce poartă numele lui Asklepios şi Teatrul lui Dionysios.

    Clădirea futuristă a noului muzeu este în antiteză cu etichetele lipite pe exponatele antice. Îmi place contrastul şi tot ce conţine. Pe nesimţite mă pierd printre colecţii. Odată cu mine şi simţirile, memoria, tot. Plutesc în derivă prin antichitate…

       Stomacul, nemernicul, mă scoate din transă. Nu ne înţelegem, trebuie să-i ofer ceea ce doreşte. Îl domolesc cu o salată cretană. Aspectuoasă din cale-afară, mâncarea-i delicioasă. Pe o turtă de pâine înmuiată într-un sos dulce, într-o grămadă ordonată, sunt aşezate roşii tăiate cubuleţe. Lângă, trei frunze de salată, patru măsline şi bucăţi de brânză. Bună rău! Comad şi o cafea. La fel, e la înălţime. Strâmb din nas la gândul că acasă mă aşteaptă filtrul. Încerc să mă descotorosesc de gânduri negre tocindu-mi buzele cu limba şi privind zaţul rămas. Seamănă cu o carte. Citesc, răsfoiesc, dar nici urmă de mia cara. Nu-mi rămâne decât să pornesc mai departe în căutarea ei.

     Pe Adrianou mă pierd în magazine. Le cam urăsc; de obicei le evit. Acum însă, pe artera pietonală îngustă, fiecare spaţiu comercial îmi stă-n cale. Toate mărunţişurile artizanale sunt aici. Chiciurile-s cu toptanul, dar printre rebuturi găsesc şi mici bijuterii.  Le privesc şi atât. Astfel pierd un ceas, până în Monastiraki. Piaţa pare centrul unui mare bazar, kilometrul zero al multor străzi comerciale lăturalnice. Pandrosou, Ernou şi Ifaistou sunt înţesate cu de toate: buticuri, crâşme, restaurante şi cafenele sunt aliniate pe străduţele pavate. Lumea curge gârlă, într-o dezordine totală. Spectacolul e cât se poate de fain. Îl urmăresc dintr-un colţ, pufăind o ţigară. Şi minorităţile sunt bine reprezentate. Oare cum se prezintă Marele Bazar din Istambul?

     Cu greu mă dezlipesc de zumzăitul bazarului, dar, vrând să păstrez ritmul, o iau la pas prin cartierul Plaka. Sau al zeilor. Imediat constat că lozul e câştigător: străzi întortocheate, conace neoclasice, flori de iasomie şi balcoane îmbrăcate în plante agăţătoare. Câtă culoare într-un fost cartier muncitoresc! 

     Peisajul se schimbă brusc în Piaţa Syntagma. Hotelurile cu ştaif sunt aici, îmbrăţişând micul parc din centrul pieţei. Dar peste toate se ridică impunătoarea clădire Vouli, Parlamentul. În faţa sa Mormântul Soldatului Necunoscut e păzit de evzones, membrii Gărzii Naţionale. Sunt simpatici, chiar haioşi. Poartă uniforme cu fustanele şi saboţi. Mă îndepărtez râzând. Solemnitatea gărzii în contrast cu ţinuta inşilor mă amuză teribil. În Grădinile Naţionale, situate în imediata vecinătate, păşesc ştergându-mi lacrimile. Devenisem puţin isteric, iar râsul nu contenea.

     Nu prea am răgaz pentru a hoinări în parcul mare de şaisprezece hectare. Rătăcesc puţin pe aleile umbroase, printre ronduri mici, minunându-mă de vegetaţia bogată şi sumedenia de pisici vagaboande. Sunt multe, dar nu cred că bat numărul maidanezilor din Herăstrău.

   Încerc uşa micului muzeu botanic. E închisă, încuiată. Puţin mai jos pe alee, în cuştile care formează, să-i spun, o grădiniţă zoologică, locuiesc trei porumbei, doi păuni, nişte căpriţe şi un ţap. Nu cred că-i este uşor. Sunt şi cinci iepuri.

     Ajung şi pe malul lacului. De fapt e un iaz, aproape secat. Pare nepopulat. Chiar dacă parcul e cald şi primitor, foarte frumos, simt că-mi pierd răbdarea. Nu ştiu motivul, pur şi simplu trebuie să-mi iau tălpăşiţa. Înainte însă mă tolănesc pe iarba moale. Scot arsenalul din rucsac, analizându-l. Punctele de interes din agendă sunt închise; nu-mi rămâne decât eterna hoinăreală. Cine ştie, poate-mi reîntâlnesc odorul.

     Mă cam cuprinde oboseala, iar gândul Mythosului devine povară. Vreau la terasă! Încerc să fug de ispită, culmea, spre Panathinaikon Stadium. Puţin copleşit de grandoare construcţiei, cadrez câteva imagini. Sunt la poarta singurului stadion mare din lume construit numai din marmură albă. Unde mai pun că a găzduit, în 1896, primele Jocuri Olimpice moderne. Istoria s-a este bogată, prea măreaţă pentru un mic sportiv de ocazie.

     Părăsesc arena, traversând bdul. Vasilis Olgas. Agale, de după gard, arunc priviri fugare ruinelor templului din stânga. E a lui Zeus Olimpianul. Păcat că e trecut de ora închiderii. Puţin mai jos, chiar la intersecţia cu Amalias, monumentalul Arc a lui Hadrian îşi aruncă umbra spre baza Acropolei. Pilaştrii de susţinere sunt decoraţi cu capiteluri corintice, iar inscripţia de pe faţade estică mă avertizează că Acesta este oraşul lui Hadrian, nu al lui Tezeu. Măreţia Romei dăinuie şi acum, în cazul în care aveam nevoie de o altă confirmare. Afirmaţia pare o axiomă. Ce-ar mai fi de spus?

     După lecţia de civilizaţie revin la cele mai puţin elevate. O halbă cu bere, încă una şi cam atât. Trec peste exigenţe şi etichetă – chiar dacă faţă de propria persoană – refuz duşul şi mă tolănesc în pat. N-am găsit ce căutam, dar nici timp nu am irosit…