Paracalo!

     În argo-saronicele Ydra, Poros şi Aigina nu am observat vreo urmă a ceea ce căutam. Resemnarea şi deziluzia mă cuprind; probabil n-o voi (mai) găsi. Exact ca-n versurile lui Tudor Chirilă – Fericirea e ceva ce nu se atinge nicio dată,/Dar în căutarea ei merită să alergi toată viaţa”. Extrapolând, renunţ la imaginea idilică a fericirii fugărite pentru simplul fapt că, bezmetic fiind si neatent la drumul parcurs spre orice, mai-mai omit evidenţa de sub vârful nasului: Atena! După ce fug!?

    O stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină mai mare (dacă se poate!) mi-ar fi dată doar de prezenţa simultană în toate colţurile Pământului. Dar cum arta diviziunii nu s-a lipit, pot alerga în căutarea ei? Mda, însă darul timpului e cât se poate de preţios, iar nisipul clepsidrei finit. Pentru ce să-l irosesc? Nici măcar de efemeritate nu voi avea parte.

    Tangibilă e prima zi de toamnă. Duminică, întâi septembrie. Almanahul coloratului anotimp se deschide la artă miceniană. Exponatele din aur confecţionate în sec. XVI Î. Hr., fresce, sculpturi în fildeş şi inele de sigiliu din pietre preţioase, toate formează atracţia principală a Muzeului Naţional de Arheologie. În faţa măştii lui Agamemnon mă înclin reverenţios, salutându-l pe herr Heinrich Schliemann.

      Pagină cu pagină, comorile îmi oferă imaginea artei greceşti de-a lungul veacurilor. Artă neolitică, cicladică, sculpturi mai vechi şi mai noi, ceramică, perioadele artelor geometrice şi arhaice, busturile împăraţilor romani şi alte colecţii, mai mici, donate de persoane particulare închid capitolul muzeului care m-a transpus în antichitate. Asta-i maşina timpului!

      Lectura curge acum mai lin, pe înţelesul meu. Tranziţia-i uşoară până în Biblioteca lui Adrian. Rafturile-s golite de nemilosul timp scurs, neiertător. Simt doar mirosul pergamentelor manuscriselor, iar privirea se miră făcând cunoştinţă cu ruinele fastuoasei clădiri cu coloane corintiene. Îmi imaginez somptuosul forum care în anul 131 avea o curte de marmură şi săli de concerte cu podele de mozaic. Mmmm…

      Autorul e necunoscut, dar pe gustul călătorului tânăr. Cursiv, parcurg paginile cu repeziciune. Se succed ilustrate cu Agora Romană, sau piaţa. E cam dărăpănată. Doar Turnul Vânturilor, din marmură albă, iese în evidenţă, străluceşte în aceeaşi lumină cu Parthenonul. Laturile sale sunt îndreptate spre punctele cardinale principale, iar frizele decorative simbolizează cele opt vânturi mitologice.

     Adierile se simt, şi devin cam violente. Suficient de puternice, mă îndreaptă spre Templul lui Zeus Olimpianul. Edificiul e(ra) grandios, mai mare chiar decât frăţiorul său din vârful Acropolei. Construcţia a durat 650 ani şi a fost închinată de romanul Hadrian lui Zeus Olimpianul. Oftez puţin; n-am ocazia să admir şi statuia zeului încrustrată în aur şi fildeş. Remarc doar coloanele păstrate, cinşpe` la număr, dovada impunătorului edificiu… Întorc pagina doar după ce identific stilurile coloanelor: doric simplu cu capiteluri corintice. Uau!; ce  contrast!

  Exerciţiul lecturării mă hrăneşte,  crescând astfel riscul supraponderabilităţii. Legat de greci, romanii 😉 făceau şi ei o mie de paşi după ospăţ. Încerc terapia, doar că matematica pare inexactă. Pornesc şi nu mă mai opresc. Pierd numărătoarea. Ce uşurare! Spiritul latin se dezlănţuie, purtându-mă printr-un cartier cochet, curat, ordonat şi foarte liniştit. Ciudat, dar Moş Ene nu-mi dă târcoale. Din contră, prind vlagă, iar colina Lycabetus devine irezistibilă.

      Răsfoiesc câteva coli, în trepte şi cu funicularul, până-n vârf. Imediat ochii-mi cad în cavitatea bucală, iar printre molari, premolari şi canini zăresc …

      Îmi revin abia la amurgul târziu. De când dorm? Răspunsul vine imediat ce văd cartea, închisă, aşezată pe colţul noptierei. Off!, am mai pierdut o zi. Nu-i nimic, începe noaptea. După un pahar de vin, un sărut, urmează … kalin`ychta!