Pelopones

       Încă n-am trecut în nefiinţă. Mi-o confirmă visele. Cele mai multe sunt frumoase, iar câteva devin realitate. Se împlinesc. Nu-mi explic cum şi de ce le trăiesc. Ce importanţă are? Doar le savurez.

     Idila elenă începe să pălească; dacă a strălucit cândva. Dar sunt împăcat. Voi mai iubi. Acum însă nomadul din mine trage hăis. Îl urmez. De nu, îmi pierd regatul, cel în care sunt de la rege la iobag, orice doresc. Ce să fie? Ce să fie? … Arheolog! Închid ochii şi pocnesc din degete. Maşina timpului mă duce în Corintul antic.

     Pe istmul îngust dintre Golful Saronic şi cel corintian, se află aşezarea care a cunoscut apogeul înainte de Hristos. Prosperitatea ei, datorată transportului mărfurilor pe ruta cea mai scurtă dintre estul Mediteranei, Adriatică şi Italia, a dăinuit secole la rând. În locul în care trăiau odată 750.000 de locuitori, găsesc azi doar ruinele celui mai mare sit roman din Grecia. Neiertătoare, negura vremii s-a aşternut peste Odeon, templul lui Apolo, Agora şi Templul Octaviei, sora împăratului Augustus. Şi drumul pavat a dispărut. În locul său a apărut canalul, început de Nero şi terminat de nu ştiu cine, recent, în 1893.

       Mă opresc, la terasă, contemplând. Nu cafeaua, civilizaţia apusă. Ce ignorant! Îndrăznesc să parcurg secole de istorie glorioasă, într-o doară, ca şi cum n-ar fi existat. Fudul, achit nota, salt rucsacul pe umăr şi mă pierd, apucând ţărmul.

      Până la sanctuarul închinat zeului vindecător, Asklepios, mă delectez cu privelişti frumoase, aşa cum doar nurii naturii pot destăinuii. Malul abrupt şi stâncos este urmat de drumul care şerpuieşte agale, pe muchia prăpastiei. Jos şi-n zare, doar marea. Alt vis.

      O altă teorie devine, pentru mine, axiomă. Terapia prin teatru. În acest vast centru terapeutic şi religios, Policlet cel Tânăr a conceput, prin secolul IV î. Hr., un teatru cu o acustică aproape perfectă. Să vedem… Aşa-i! Indiferent de locul ocupat în tribună aud orice zgomot venit de pe scenă, ca şi cum s-ar produce la câţiva milimetri de timpan. Dau în bâlbâială, vorbesc singur. Şi după minute bune, în drum spre Nafplio.

        Chiar dacă rătăcesc prin cel mai elegant oraş al Greciei continentale, tot nu-mi revin după demonstraţia de la Epidaur. Abia zăresc pavajul din marmură al străzilor şi arhitectura puternic influenţată de veneţieni. Insula-fortăreaţă Bourtzi (fosta reşedinţă a călăului local), Plateia Syntagmatos, citadela veneţiană Palamidi, Akronafplia şi locul în care preşedintele  Kapodistrias, pe toate le voi vizita, dar nu acum.

     Sunt pe „urmele” lui Heinrich Schlieman, vreau să explorez mormintele de la Micene şi complexul palatului fortificat. Ancestrala cultură miceniană e vastă, mă depăşesşte. Doar sentimentul grandorii acestei civilizaţii vechi de patru mii de ani îmi dă fiori, „trezindu-mi” sistemul nervos simpatic.

        Depăşesc momentul, dar rămân cu gura căscată în faţa mormântului Tezaurul lui Atreu. Grandios! Doar blocul de piatră de la intrare cântăreşte aproape 120 tone! Aici, un rege micenian era înmormântat cu arme şi suficientă mâncare şi băutură pentru călătoria spre Tărâmul Umbrelor. Cred că această călătorie trebuia să fie tare lungă, căci multe merinde intră într-un edificiu construit în cercuri succesive de zidărie, a căror nivel era înclinat spre interior, până când vârful putea fi închis cu o singură piatră.

         Păşesc şi pe sub Poarta Leilor, intrarea în palatul fortificat. Imediat în dreapta este Mormântul circular A, locul de veci al familiei regale. Continuu, traversând Marea rampă şi constat că în poarta Casei lui Tsountas nu-i nimeni.  De fapt, nici casa nu mai este. Câteva pietre, ruinele. Programul, fir-ar!, îmi dă răgaz doar pentru a mai „admira” Zidurile ciclopice.

    E ora închiderii, mă conformez, şi fac stânga-mprejur Însă-i bombăn pe grecii pe care oricum îi admir pentru traiul, în general, liniştit. Cu sau fără criză, sunt nişte domni. Programul lor de muncă şi, implicit, al meu de vizitare pare gândit pentru lăuze. E abia ora cinşpe`!

    Poate-i mai bine, am răgazul necesar pentru sedimentarea aluviunilior. Numaidecât găsesc locul şi poziţia. Tolănit pe iarbă, cu mâinile încrucişate sub cap. Déjà vu, a doua oară! După Agonie şi extaz, la Firenze am trăit sentimentul că am vizitat oraşul, de mai multe ori, până atunci. La fel şi acum, citind Comoara grecilor. Personajele ambelor cărţi mi-au marcat trecutul recent, şi, în general, al omenirii, pentru eternitate. Sunt norocos, ca toată lumea.

    Sunt inundat de bună dispoziţie. Mă ţine tot restul zilei, până în portul din Kyllini. Deja-i amurgul; ziua şi noaptea, la braţ, se leagănă deasupra mării. Feribotul înaintează molcom, îndepărtându-se de ţărmul Peloponesului, pierzându-se în ceea ce este  noapte, deja. 

   Teribila goarnă urlă, alungându-l pe Moş Ene. Speriate şi ele, duhurile rele l-au urmat pe bătrânel. Uşor, inima-şi recapătă ritmul normal, iar eu mă liniştesc, dezmorţindu-mă pe puntea vasului. E ancorat în Zante, capitala insulei Zakynthos.