Azzuro

     A trecut o săptămână, plină cu de toate: focul inimii, pulsul crescut, privirea de viţel, umezirea colţului gurii, ce mai?, tacâmul complet al dragostei fulgerătoare. Evident, am rămas cu ochii-n soarele dogoritor al Eladei. Clasic. Dar am depăşit momentul, ajutat fiind de Grecia continentală şi vreo trei insuliţe. O experienţă frumoasă, dar epuizantă. Sunt obosit, dar cât se poate de norocos. „Băile şi nămolul” sunt aici, pe plaja din Alykes.

     Doar un sfert de oră am stare. Timp suficient pentru o moţăială întoarsă când pe stânga, când pe dreapta în şezlongul de pânză, pitit sub umbrela mare. Nu ştiu să mă odihnesc, nu pot sta locului vegetând. Încep să-mi invidiez colegii de plajă, în marea lor majoritate britanici. Parcă şi-au încetinit funcţiile. Abia respiră, de mişcat nici nu încape discuţie, chiar dacă-s aproape rumeniţi. 

     Fac o baie, câteva poze, mai mulţi paşi de-a lungul ţărmului, încă o baie, sorb şi o cafea, dar nimic. Sufăr de ADHD. Îmi caut salvarea şi-n rucsac, scotocindu-l. Iar ca în orice poveste cu final fericit, zâmbetul îmi inundă chipul. Undeva pe fundul traistei (legile lui Murphy!) zace Şapte ani în Tibet, intactă. Fac două tumbe, puţină zarvă, şi aleg poziţia de cozonac numai bun pentru dospit.

     Recenzia-i suficientă, pe autor îl îndrăgesc. Astea-s premisele perfecte pentru o lectură trăznet. Deja nu mai am regrete legate de nevizualizarea ecranizării. Oricum Pitt nu-i printre preferaţii mei, dar Heinrich Harrer da. Probabil pentru simplul motiv că nu este un scriitor adevărat. Am constatat asta citindu-i Paianjenul Alb. Cred că-l şi iubesc. Cum altfel? „Visurile de viitor se înfiripă de obicei în tinereţe…”.

     Mă rezum la câteva rânduri. Insuficient, dar … Harrer participă, în 1939, la o expediţie germană pentru identificarea unei noi căi de acces pe muntele Nanga Parbat. Incitant, dar izbucneşte războiul, iar membrii grupului au dificultăţi în a se întoarce acasă. Încarceraţi în mai multe lagăre, plănuiesc o evadare care, perseverând, reuşeşte. De aici urmează un lung şir de peripeţii, de poveşti, de pure experienţe de viaţă. Despre traversarea masivului Himalaya şi trăirile tibetane, plus viaţa cotidiană din Lhasa şi învăţăturile lui Dalai Lama, un copil atunci, am citit în câteva ore, pe nerăsuflate. Fără îndoială, e doar meritul autorului, personajul principal al cărţii, care mărturiseşte: În cele ce urmează vreau să relatez despre toate cele întâmplate şi, deoarece nu am experienţă de scriitor, mă voi limita să expun faptele nud.”

     Şapte ani în Tibet s-au scurs în doar şapte ore de lectură de cea mai bună calitate, întreruptă de trei ţigări, o bere, patru băi şi două drumuri la closet, nu în mare. Închizând coperta oftez. Păcat, s-a terminat. Si acum ce fac, după atâta aventură? Plec la Grotele albastre şi Plaja epavei.

      De lângă micul dig barca pleacă în forţă, izbind valurile cu putere. Huruitul motoarelor, plescăitul apei sub chilă şi, cel mai mult, tangajul mare, doboară trei doamne şi un nene. Văzându-i, simt şi eu neplăceri stomacale, însă dispar cât ai clipi. Se poate şi mai rău, atunci când ambarcaţiunea coteşte pe lângă Capul Skinari, cel mai nordic punct al insulei, intrând în apele imprevizibile ale Mediteranei. Dacă acum suntem pe Mediterană, mai devreme unde eram? În Marea Neagră? În fine, matelotul ştie mai bine, chiar dacă mă îndoiesc. Oricum, nu-l contrazic. Puţină dreptate are, marea e şi mai agitată. Primim şi explicaţii: vânturile, curenţii, alinierea planetelor, zodiacul, spiritele rele, etc.

      Cumva ajungem în micul golf în care a naufragiat … epava. Seamănă puţin cu cea din Costineşti, doar că asta-i urcată cu totul pe nisip. Excepţional îmi pare decorul. Pe plaja îngustă străjuită de un amfiteatru uriaş din calcare albe ca spuma laptelui, cu o mică ieşire spre mare, rugineşte în linişte, în extrasezon, un mastodond. Acum, în plin sezon, locu-i un furnicar. Cel puţin de bărci, bărcuţe, şalupe şi vaporaşe. Mai greu cu debarcarea. Poseidon e supărat, iar noi plătim tribut. Ambarcaţiunea e cumva ancorată, zbenguindu-se în voie, peste valurile mari, puternice. Câţiva turişti neduşi la biserică se încumetă. Nu pot lipsi. Sunt undeva la douăzeci de metri, poate mai mult, de limba de nisip. Urc, cobor, la suprafaţă şi pe la fund, purtat în voie de înspumata Mediterană. Curenţi-s în formă. Şi eu. Lupta-i crâncenă, dar cel mai bun câştigă. ;). Doar acum mă gândesc la ce posibilităţi am de a mă reîntoarce la bord. Sufletu’!

     Înconjur vaporul, încercând să nu mă înţep în bolovanii ascuţiţi de pe plajă. Nimic spectaculos legat de epavă, doar culoarea mării şi cadrul natural. Poate am mai mult noroc la grote. Până acolo, trebuie să urc pe barcă. Cu elan şi entuziasm plonjez în apele învolburate. Reuşesc şi astă-dată, cu preţul epuizării. Sunt sleit! Pe rând, se alătură şi ceilalţi temerari, care cum poate. La careu, după mustrare, toţi ne dăm cu părerea de cantitatea de apă înghiţită şi de nivelul sării. Părerile sunt împărţite. Ameţiţi şi istovţi după efortul depus, nici nu simţim, observăm când motoarele urnesc ambarcaţiunea, pe acelaşi drum ca la sosire, spre Grotele albastre.

     Poziţionate chiar sub farul Capului Skinari, se găsesc formaţiunile săpate de acţiunea mării asupra stâncii. Au fost descoperite în anul 1897, fiind renumite pentru apele lor limpezi şi albastre. Întradevăr, sunt de vis! Încă o dată natura a desăvârşit opera perfectă.

     Mai e timp pentru explorarea unei mici peşteri. Parcă-i paradisul: înot în ape limpezi, albastru-verzui, printre stânci, arici de mare şi alte câteva vietăţi. Uau! Îmi pare nespus de rău că nu am ochelari de scufundări şi un aparat foto subacvatic. Off!

     Fluierul lui Bruce Willis, căci cu el seamănă matelorul, anunţă adunarea şi evident plecarea. Încă juma` de ceas în care stomacul m-a cam înjurat; bine nu i-a fost. Per total, o plimbare plăcută. Un mare plus pentru formaţiunile stâncoase. Epava nu m-a dat pe spate, însă am zărit undeva pe vârful stâncilor câteva puncte de belvedere. Voi fi acolo!, îmi spun, în timp ce ating iar solul, debarcând.

      Amurgul mă prinde pe cheiul Zante-ului, admirând faleza, plimbându-mă cu mâinile la spate, bătrâneşte. O promenadă frumoasă; nu am mai văzut una la fel de pitorească. Savurez odihna şezând pe bancă, desfăcând nişte scoici. Spre deosebire de Harrer care şi-a procurat hrana când şi când, a mea e la discreţie. La o adică pot strâmba şi din nas, e din belşug.