Promenada, cheiul Zante-ului, e atât de frumoasă încât restul oraşului păleşte, iar curiozitatea explorării urbei dispare. Agios Dionysios, Muzeul Solomos şi colina Strani au trecut la capitolul „şi altele”. Nu ştiu de ce, pur şi simplu aşa a fost să fie. Nici nu am opus rezistenţă. Astfel, m-am îndreptat către periferia oraşului Laganas. Gazdă a fost Hotel Megara. Drăguţ, accesibil, retras – departe de zbuciumul discotecilor – şi foarte primitor.
După turul aşezării constat că am ales locul optim pentru cazare. Staţiunea e lipsită de gust, înghesuită, pestriţă, cam murdară şi frecventată de necalificaţii care-şi câştigă existenţa într-un mod pe care nu-l îmbrăţişez. Cu alte cuvinte, e centrul distracţiei în insulă. Nici plaja nu iese din peisaj. E necurăţată, cred, de la sfârşitul sezonului trecut. Mai contează că-i îngustă? Singurul plus îl dă priveliştea spre golf. Ca tacâmul să fie complet, prind şi ploiaia. E a două din acest an şi, probabil, ultima… Laganas? Combinaţia perfectă dintre Costineşti şi Vama Veche, cea de acum.
Ultima speranţă rămâne Caretta caretta, sau ţestoasa verde de Mediterană. Pontul primit la recepţia hotelului îmi este de folos. Într-adevăr, bătrânul pescar cu barcă roşie este şi azi la slujbă. De ani de zile hrăneşte ţestoasele. Sper să şi văd vreuna. Pentru asta e nevoie de răbdare, iar în acest moment le mulţumesc pisicilor. Da, da, cele pe care până nu demult le uram. Însă mi-au arătat că aşteptarea dă rezultate. Pentru ele, de cele mai multe ori, merită. Acum am şi eu noroc. O frumuseţe pluteşte imediat sub luciul apei, adulmecând hrana din vârful băţului moşneagului. Doar reflexul mânuirii camerei foto mă trădează, din păcate. A doua broască nu mai apare.
Plec gânditor, păşind puţin cam apăsat. În urmă cu doişpe`zile venisem cu ea, iar următoarele câteva s-au scurs căutând-o. Au urmat trei sau patru în care m-am refăcut după alergătura în van. Cred că am devenit şi puţin hellenico. Barba a crescut, bronzul s-a depus. Cu graiul stau mai rău. Noroc cu membrele superioare.
Puţin îmbărbătat, decid să mai încerc o dată. Ultima va fi acum, azi. Explorez insula! ATV, harta locului, aparatul foto, câteva bancnote şi opt litri de carburant trebuie să fie suficiente. Rămâne de văzut…
Încalec maşinăria, setând GPS-ul spre cel mai nordic punct al insulei. Până la Agios Leon, via Kiliomeno, încerc să mă obişnuiesc cu utilajul. Are cilindree mică, 50 cc, da-i foarte smucit. Şi rigid. O mică bestie, la vale. În acelaşi timp e foarte puturos, mare trântor, la deal. Îi recit poezii, îi descânt, spun glume, bancuri, orice numai să urce. Mă ignoră. Se deplasează în ritmul lui agale, agonizant de încet.
Luăm o gură mare de oxigen pe abrupta coborâre spre Ponte Roxa. Nici nu vreau să mă gândesc ce urmează la întoarcere; savurez momentul. Sinuos, drumul coboară fix în buza mării, vreo şase kilometri. Şi pe drum, dar mai ales jos, peisajul e rupt dintr-o poveste. Micul golf uitat de lume e o oază de feerie. Cobor câteva trepte săpate în stâncă de Ionică pentru a ajunge pe luciul apei, unde culorile se întrepătrund exact ca pe şevaletul unui mare plastician. Nu-i de mirare. Natura-i tot ce-i mai bun în astă-lume. Savurez încremenirea timpului sorbind dintr-o ceaşcă cu cafea; la scăldat nu mă încumet.
Cu toată frumuseţea din jur tot n-am stare, mă dau dus. Stânga-mprejur, iar după două sute de metri virez stânga pe un drumeag, paralel cu ţărmul. În trei minute sunt în Limnionas. Fain şi aici, însă daca nu vedeam Ponte Roxa.
Nu pierd timpul, mă reîntorc în Ag. Leon. Letargia-i lungă, exact cât a durat urcuşul. Din „principal” urmez indicatorul spre Maries-ul în care, după ce străbat aceeaşi ariditate frumoasă, caracteristică Greciei, cotesc spre Porto Vromi. Altă splendoare. Peste Roxa, la figurat. Doar că-i mai populat: cinci inşi se bălăcesc, iar trei doamne se confesează pe singura terasă. Apuc să fac o baie, prânzesc şi plec mai departe.
Constat că-s presat de timp, nu am cum să ating nordul extrem al insulei. Mă rezum la a da târcoale mănăstirii Agios Georgiou şi, ca un uliu, „naufragiatei” de pe plaja omonimă. Cu trei zile în urmă o priveam de la bază, de pe nisip, iar acum, pentru a ne intersecta, îmi cobor abrupt privirea. Ne despart mai mult de o sută de metri, aproape verticali. Priveliştea-mi taie respiraţia. De vis!
Reintru-n simţiri, beatitudinea se risipeşte. La fel şi praful clepsidrei. Se scurge ireversibil. Cu el mă duc şi eu spre minuscula plajă Xingia, traversând nordul insulei, de la est la vest, peste dealuri locuite de arbuşti, arbori arşi, bolovani şi câţiva măslini seculari. Plus localităţile Volimes, încremenit în arşiţa soarelui, şi Orthonies (are aceeaşi soartă).
Plaja-i îngustă, nu foarte accesibilă, şi cam ca tot ce-i greu de atins … Mă abţin. Dar, fiindu-mi frică de fascinaţie, mă îndepărtez, urc niţel, la terasa cocoţată pe stâncile de mai sus. Urmează festinul: souvlaki, frappe, trei bucăţi de pepene, un GB de fotografii, o moleşală plăcută, iar după toate astea cobor în Alykes-ul părăsit acu`trei zile. Ăsta-i locul ultimei băi mediteraneene.
Afundat în cel mai fin nisip simţit vreodată de tălpi, îndrept privirea spre avionul care ia altitudine. Unde se duce? Ridic din umeri, nu ştiu. Nici nu voi afla. La fel, n-am habar nici de ea, destinaţia Eladei. Singura certitudine e că m-a adus aici.
Doream mai mult, ca întotdeauna. Acum, ca mai mereu, n-am reuşit. Dar sunt împăcat. Doar un gând bun îmi mai urez şi ridic fruntea spre acelaşi avion. Abia se mai zăreşte, şi-mi repet aceeaşi întrebare: încotro se îndreaptă? Bine-bine, el!? Dar eu?… Drept înainte.