München

     Ieri nu fusese cea mai bună zi a lui. Nici măcar în ceea ce priveşte cireaşa de pe tort, Oktoberfest-ul. Probabil timiditatea primei întâlniri cu capitala bavareză l-a împiedicat. Cu atât mai mult cu cât festivalul i-a părut cât se poate de dizgraţios. Oarecum normal. Ce credea că va găsi lângă un petrolier plin cu bere? A venit la pomul lăudat cu sacul şi a plecat cu stări de greaţă şi o migrenă.

    S-a trezit devreme, în sforăiturile celorlalţi şapte colegi de cameră. Mirosul greu, aşternut peste încăperea multinaţională i-a dat un brânci zdravăn spre ieşire. Cu o mână pe toarta rucsacului deschis şi cu cealaltă pe adidaşi, cameră foto şi hartă, a tulit-o-n stradă. Ceasul trecuse de ora opt, puţin. Pe drum doar corporatişti: în tramvaie, autobuze, maşini personale şi, mulţi, pe biciclete. Şi o vreme mohorâtă. Thomas Mann, cândva, afirma că oraşul ăsta străluceşte. Călător, care nu a locuit aici mai mulţi ani şi nici scriitor nu-i, nu împărtăşeşte părerea. Din contră, oraşul e palid, croit doar pentru muncă, tehnologie, ordine şi disciplină. E rece.

     Începe ziua rătăcind între Karlsplatz şi Marienplatz, sorbind ciocolata caldă. „Cum poate fi acest oraş capitala uneia dintre cele mai prospere zone de pe teritoriul Germaniei, locomotiva continentului?”, se întreba retoric. „Probabil orânduirea nu este tangenţială cu, să-i spun, latinismul foarte bine împământenit în România natală”, şi beculeţul s-a aprins. Dacă soarta, de fapt drumul, l-a purtat spre naţia regulilor respectate, duse la extrem, s-a îndreptat către Deutsches Museum.

     Cel mai mare muzeu tehnico-ştiinţific din lume se pliază mănuşă pe acest oraş. Nu şi pe Călător, care începe turul de forţă prin labiritul ştiinţei. De la reconstituirea atelierul lui Galileo, în secţiunea dedicată fizicii, până la aviaţie şi călătorie în spaţiu. Dedalul îl poartă printre produse farmaceutice, unelte şi maşinării pentru minerit, machete ale vaselor maritime, motoare, instrumente muzicale şi tot ce nu-şi putea imagina vreodată că poate fi adăpostit sub acelaşi acoperiş: aparete medicale, scule, roboţi, piese, ceasuri, sticlă, tehnologia energiei, comunicaţii … şi cedează după cinci ore, depăşit fiind de situaţie.

     Pe banca de pe faleza râului Isar se adună, reculegându-se după bombardamentul informaţional. „Ce bine că-s jurist!”, rosteşte în timp ce-şi îndepărtează sudoarea frunţii. Doar el e afectat. Restul pietonilor par implacabili; îşi urmează drumul doar de ei ştiut, care-ncotro. Dar soarele i-a zâmbit, târziu, după ce s-a risipit ceaţa deasă, redându-i dispoziţia pierdută.

     Târâş-grăbiş porneşte spre Schloss Nymphenburg, spre vest, traversând jumătate de oraş. Totul se petrece în cea mai mare tihnă, fără vreo problemă. Traficul aproape lipseşte, iar transportul în comun pare un ceas elveţian. Tinde spre perfecţiune. Nici că mai miră.

     Ultima staţie e la St. Galler Strasse, exact în capătul aleilor pietonale. De la distanţă, castelul duce puţin cu austriacul Schonbrunn,  dar cu fiecare pas senzaţia dispare. E mult mai mic, dar respectă tiparul. Ansamblul clădirilor e armonios, aşezat în faţa unei curţi imense. Iar grădinile franţuzeşti din spatele palatului sunt simetrice, enervant de perfecte. Nici măcar un fir de iarbă nu-i crescut la voia întâmplării.

       Construcţia ridicată de Agostino Barelli la dorinţa principelui Ferdinand Maria nu-l dă pe spate pe Călător. Ignoră Galeria frumuseţilor, gazda portretelor aristocratelor vremii. La fel şi ornamentele rococodin spaţioasa sală de bal Steinerner Sall. Fabrica de porţel însă-i atrage atenţia, dar e închisă. „Nu-i nimic, sigur nu-i mai frumoasă ca cea de la Meissen!”, îşi face curaj turistul înaintând spre Marstallmuseum. Muzeul e mic şi cochet; pare echivalentul unui muzeu al autoturismelor de epocă. Toate trăsurile şi săniile au apraţinut principilor bavarezi. Adevărate bijuterii.

        Turul continuă spre Amalienburg, cabana de vânătoare din parcul castelului, iar după superba mostră de rococo, Călător se pierde în parcul din jurul palatului. Iniţial o grădină ornamentală, prin 1664, ulterior una în stil baroc: canale, fântâni, garduri vii şi o pădurice, acum parcul e amenajaat îm stilul unei grădini englezeşti. Foarte frumos!  „Mi-e dor de munte, de o drumeţie!”, oftează Călător lovind uşor pietrele de pe malul lacului… „Evrika!, măcar am ocazia să vizitez Alpines Museum.

      Cu cinşpe` minute înainte de ora închiderii păşeşte pragul unei case cu etaj, aşezată undeva lângă Maximilianbruke, în centru. Doar o plachetă mică îţi călăuzeşte calea spre istoria alpinismului.

   – Ştiu că mai am un sfert de oră la dispoziţie pentru a vizita muzeul. Presupun că-i insuficient. Îmi puteţi recomanda ceva anume

   – Herr, nu vă grăbiţi. Închidem după ce terminaţi de vizitat acest locşor dedicat nouă, iubitorilor de munte.

Călător rămase mut, încercă să se adune.

   – Nu ştiu cât iubesc muntele. Pot spune că-mi place. Însă nu doresc să vă reţin…

   – Îmi face plăcere să vă prezint spaţiul! Urmaţi-mă…

     Timp de trei sferturi de oră Călător a fost pus la punct cu aproape tot ce a însemnat ascensiune în Alpi. Incredibil, doar el şi ghida, după programul de vizitare ;). Peste toate, a primit şi informaţiile cadou. Probabil a contat … schimbul de păreri legate de prima ascensiune a feţei nordice a Eiger-ului, cea realizată în 24 iulie 1938.  Draguţă gazdă, la propriu şi la figurat.

     Radiind de fericire, turistul se îndepărtă de râul Issar. Era deja amurgul, iar oboseala se acumulase. Cum berarul nu-l încânta, dar perspectiva unei halbe cu bere da, Călător optă pentru berăria în aer liber din Viktualienmarkt. Ce piaţă! Locul perfect pentru experţii gastronomici: fructe, legume, carne, ouă, miere, flori, condimente exotice sau specialităţi culinare.

     Târziu, după un Maß, sau două?, privi în urmă, spre cele două zile petrecute în Munchen. Sigur nu-i oraşul în care şi-ar dori să locuiască pentru cotidianul său. Poate după o operaţie de spălare a creierului. Totul e prea … nemţesc, şi deranjează, dar merită cu desăvârşire o vizită, o vacanţă scurtă. E impersonal, dar … corect. Clar nu-i cel mai strălucitor oraş. Poate doar în lumina cerului de-un albastru intens, atunci când norii îl dezgolesc. În schimb, poziţionarea urbei este excelentă: la o aruncătură de băţ de împărăţia Alpilor, şi tot ceea ce este adiacent … timpului liber.