Inspiraţie

     Ajunul zilei de naştere nu anunţă nimic deosebit; termenul unui dosar în instanţă şi, după, bucătăria muncii de birou, aferentă profesiei. Ritualul dimineţii e acelaşi; deja-s un roboţel: radioul, micul dejun, duşul, călcatul cămăşii, salutul, casa scării, pierderea în freamătul matinal al străzii.

     Azi însă, înainte de plecare – probabil soarta, n-am urmărit alinierea astrelor – m-am lipit de raftul bibliotecii. Pe raftul al doilea, după micuţa Musette (cea din pluş; adevărata nu stă printre cărţi, doar în puf) găsesc Note, stări, zile. Apuc să parcurg recenzia, devin curios. Hmm, îi găsesc loc în geantă, între dosar, legislaţie printată şi … prânz. Pornesc spre serviciu.

     La Bolintin, cel din vale, ajung în timp util, studiez dosarul şi ocup loc în bancă, dar nu confortabil. Imediat tresar, ridicându-mă în capul oaselor pentru a saluta onorata instanţă. Şedinţa e deschisă, îşi urmează cursul firesc. Aştept cauza treizeci şi unu. Doar acum înţeleg adevăratul sens al scurgerii timpului spre a se întâmpla ceva, orice, cândva, orcând.

    Deschid cartea, încep lectura. Mă prinde chiar repede. Trăiri, momente, zile, contemplări din viaţa autorului sunt transpuse într-un volum sumar, raportat la perioada acoperită – viaţa sa imediat după vârsta majoratului şi venerabila senectute. Un periplu, constat, printr-un fel de jurnal, al dlui. Andrei Pleşu.

     Şedinţa de judecată pare încremenită în timpul preţios, inamicul secolului vitezei. Excelent prilej pentru a rumega în tihnă istoria fragmentară a unui autodidact. 

     Câţiva inculpaţi sunt audiaţi, da-i ignor. De obicei mă amuză, acum n-am timp. Sunt absorbit de conţinutul coperţilor; îmi place cartea. Mai mult, chiar dacă sunt în căutarea unui drum, dar nu conştientizez bâjbâiala în care mă scald, observ note peste care pot poposi. Timp e gârlă. Ceasul bate prânzul, iar în această sală nisipul fin al clepsidrei se scurge greu. Nu ştiu dacă pierd vremea sau nu. Refuz să mă gândesc, continuu lectura chiar dacă, cel puţin la prima oră, nu-mi doream neapărat. Dar în atare condiţii lipseşte alternativa.

     Citesc din plăcere, dar mai mult pentru răspunsurile întrebările încolţite în mintea unui puşti devenit adult, nu se ştie cu certitudine când. Punctul de vedere mi-e împărtăşit, într-o oarecare măsură, de şoferul de taxi din Berlinul lui iulie, 2003. O mare diferenţă o constituie nivelul spiritual foarte ridicat al şoferului, fost puşcăriaş.

        Mă reîntorc în sala de judecată; acelaşi dosar. Nimic nu s-a schimbat, şi iar lectură. Încep să o devorez. Din când în când mă felicit pentru inspiraţia matinală, iar la ora şaptişpe` întorc ultima pagină. Urmează iar justiţie. E aceeaşi pe care o ştiu. Seamănă cu o ardeleancă descrisă de bucureşteanul autentic.

     Au trecut nouă ore de când am păşit într-o fundătură ridicată la rang de clădire modernă. Poate, dar cei ce o populează sunt tot vechi. Pe coridor se sting ţigări direct pe duşumea, iar la toaleta publică sigur sanepidului i-a fost obstrucţionat accesul. Părăsesc incinta, încerc să iau pulsul urbei, dar după doar câţiva paşi constat că-i cu un picior în groapă. Probabil şi eu sunt la fel după o astfel de zi, încă neterminată, chiar dacă soarele a apus de mult, iar iluminatul public pâlpâie de ceva vreme. E beznă şi încă nu mi-a venit rândul. iar răbdarea o pierd.

     Am parte de o lecţie bună. Sigur tre`să învăţ ceva din ea. Bănuiesc că doamnele foarte arătoase, de când erau domnişoare, au parte de astfel de momente, căci greu îmi explic de ce întârzie, chiar dacă o fac cu graţie, de ce genţile sunt pline de instrumente indispensabile unei cucoane (nu am spaţiu pentru a le enumera). Probabil ştiu că destinul e imprevizibil, iar un ruj e binevenit oricând.

      Acum, la fel ca în urmă cu zece ore, sunt tot pe bancă; aceeaşi. Dar, culmea, nu-s nervos. Doar constat, cam devreme, că umărul meu nu prea contează în brânciul dat sistemului. Fiind însă un animal adaptabil, îmi rămâne resemnarea. Nu voi modifica aproape nimic. Cel mult, ce ţine de propria-mi fiinţă. Nici meseria nu o voi schimba. Îmi place. Şi sunt sigur că la viitoarele termene de judecată, în geantă, printre dosare şi coduri, voi avea şi o carte. Mă voi îngriji de asta.

     Cândva îmi vine rândul, pledez – în câteva minute – şi plec spre casă. A mai trecut o zi, iar la sfârşitul ei o veche întrebare caută acelaşi răspuns: le temp passé est temp perdu? Depinde de unghiul din care priveşti.