– Alex, sper că ţi-a priit şederea …
– Da, Martha. Haus der Athleten mi-a oferit tot confortul de care aveam nevoie, răspunse Călător apucând toarta rucsacului.
– Asta înseamnă că vei reveni? 
– Mi-ar plăcea, mai ales iarna. Însă…
– Te aştept!…ăm, se entuziasmă blonduţa de după tejgheaua recepţiei.
Călător, puţin fâstâcit, reuşi să se adune.
– Martha, nu ştiu ce voi face mâine, când voi ajunge acasă. Ştiu doar că lumea-i largă, iar timpul scurt. Sunt atâtea locuri pe care vreau să le văd…
– Ştiu ce spui, iar privirea i se pierdu în duşumeaua rece.
– Da, încerc să mă bucur de darul oferit la naştere…
– Aşa-i, Alex. Du-te! Umblă, bucură-te de viaţă, şi dispăru.
Călător lăsă cheia camerei în tăviţă, păşi în strada pustie şi coti dreapta, urmând indicatorul spre canionul Partnachklamm.
Ora matinală, vremea mohorâtă, ploaia măruntă şi perspectiva ultimei zile de hoinăreală atârnau greu pe umerii călătorului. La fel ca rucsacul care în ultimile zile i-a fost casă şi masă. A călătorit ca melcul, dar mai iute, prin încântătoarea Bavarie. Oktoberfest, Munchen, Zugspitze, Schloß Neuschwanstein au transformat brumărelul, de obicei posomorât, într-o primăvăratică târzie. Aşa dorea să se şi termine periplul nemţesc. Totul depindea de el, mai puţin de vreme, astre şi conjunctură.
La nouă fix se postă în faţa ghişeului de la intrarea în canion. Era primul turist, motiv pentru care primi o mică reducere. Un sfert din preţul biletului era cadou. Şi incursiunea în labirintul impresionantului defileu poate fi considerată un dar. Pur şi simplu superb!
Deja era înviorat de frisoanele transmise de această splendoare făurită de arhitectul fără cusur. Şi continuă în aceeaşi notă, căci avionul decola doar la ora nouăşpe`.
Cărarea urca în serpentine prin pădurea deasă, foşnetul frunzelor şi picăturile scurse de pe arboret deranjau liniştea enervantă. Doar peisajul era de neclintit. Piscuri semeţe, brazi falnici, pajişti alpine, poieniţe verzi şi luminoase, căteva căbănuţe, toate se aflau în împărăţia muntelui. Şi un drumeţ fericit peste poate.
Feeria se termină, în gara din Garmisch, locul în care a început numărătoarea inversă. Urmează altă gară, cea din Munchen, şi aeroportul. Totul se întâmplă rapid. La fel şi zborul de întoarcere. În doar câteva ore a ajuns de pe culmile frumuseţii în negura nopţii dâmboviţene. Ceaţă frig, întuneric şi … o noapte lungă. Parcă nici n-am fost plecat.
AlexandruAlupei .Blog 