Amintiri

     La sfârşitul anului trecut, în pragul celor nouă ani de activitate în câmpul muncii, trăgeam sub ei linie: păr împuţinat şi încărunţit, o cameră de luat vederi, fete citite din care nu am înţeles cine ştie ce (prea grele pentru mine), ani lumină de muncă, vreo patruzeci de vacanţe, o maşină, câteva kilograme de haine, nişte piese de teatru, concerte, meciuri de fotbal, mai mulţi oameni minunaţi, prieteni, de puţin timp blogul, bani aruncaţi pe nimicuri, cărţi (niciodată suficiente), hobby-uri cultivate. Ar mai fi, dar îmi scapă. Le-am uitat?

     Înaintea acestor nouă ani sintetizaţi cât se poate de sumar, au mai fost douăzeci. Le-aş spune de formare. Nici până-n ziua de azi n-am înţeles pentru ce să mă formez. Cei şapte de acasă acum îmi par – probabil şi celor care m-au cunoscut – insuficienţi, şi, cred, destui de şcoală – mai mult sau mai puţin aprofundată. Apropos, de ce copiilor li se interzic lucruri şi sunt supuşi unui sac de informaţii pe care, în marea lor majoritate, sunt nefolositoare în viaţa ce va să vie?

     Îngrijorător!, căci în câteva rânduri am trecut în revistă 42% din speranţa de viaţă din România. Şi ce am agonisit? Repezindu-mă, aş spune … nimic. Dar totuşi, e vorba de amintiri. Bogăţia cu care mă voi duce. E tot ce voi lua cu mine, nimic în plus. De la bucuria primei maşinuţe primite – o macara, călătorii, fete frumoase (normal!), prieteni (evident, deosebiţi!), până la inevitabilul sfârşit care, încă de pe acum, indiferent când şi cum va fi, îl doresc a se suprapune cu versurile celor de la Iris, Vis pierdut. 

     Până la căderea cortinei doresc să-i mulţumesc – o fac acum că poate uit – lui Marin Moraru pentru cartea Suntem ce sunt amintirile noastre. 

     Noi suntem un morman de amintiri şi nimic altceva. Trăim prin ele, suntem ce sunt amintirile noastre. Oamenii, în general, poartă în spate un sac de amintiri şi în sacul acela se află ei, pur şi simplu. 

     Le păstrăm doar pe cele frumoase, pe cele urâte le dăm la o parte, cam aşa se întâmplă. Numai cele frumoase ne rămân. Urâtul este ceva mai departe, pâlpâie undeva, dar nu vrem să ştim de el. Creierul are o memorie selectivă. Nu ştiu cine spunea chiar: „După ce ai învăţat şi ai uitat tot, ceea  ce îţi mai aminteşti este ştiinţa ta cu adevărat”.

     Amintirile plăcute le chemăm la noi atunci âcând suntem în impas. Ele explodează luminos, ne mângâie, ne ogoiesc şi fac bine organismului nostru. Mereu întrebuinţăm această metodă de a ne hrăni cu amintiri plăcute. Suntem ce sunt amintirile noastre.

                 Marin Moraru, Suntem ce sunt amintirile noastre

PS: Momentan profit de darul timpului, It`s my life. Plec să citesc o fată. Poate mâine nu va mai fi.