Primul pas

     După o noapte aproape albă, o traversare agale a Câmpiei Române, un scurt răsfăț pe malul Dunării (între Drobeta şi Orşova) şi o „descindere” în Banatul mioritic, trenul opreşte în Arad. Mai exact, 10 ore!

     De pe malul Mureşului începe, practic, ceea ce părea cândva o utopie.

     „Privesc în ochi” cei 3000 km care mă despart de locul în care uscatul se pierde în imensitatea oceanului. Însă nu-i timp de poezie, ci de muncă brută.

     Încalec țoacla şi pornesc pe DN7, spre Turnu – punctul de trecere a frontierei. Să tot fie vreo 20 km.

După ce „bat cuba” cu vameşii înaintez în pustă. Lanurile se succed de-o parte şi de alta a şoselei. Oriunde privesc văd doar întinderi de culturi agricole … şi nesfârşita câmpie.

     Dacă vecinii unguri „mi-au deschis uşa”, vântul încearcă să mă întoarcă din drum. E puternic, bate fix din față.

     Şontâc-şontâc, înaintez. Trec de Battonya, iar la Mezohegyes, după alți 17 km, mă opresc. Deja ziua se îngână cu noaptea; am nevoie de o gazdă… Aleg Nonius Hotel.

     În ciuda originilor ancestrale nu vorbesc maghiara. Dar mă descurc, recepționera-i din Salonta 😆.

     După trei ceasuri şi ceva de pedalat, 46,4 km şi 1.062 calorii arse, mai fac doar o baie.

     Jó éjszokát!