Ahile

     E ora 8 şi Mezohegyes rămâne în urmă. La fel şi entuziasmul; vântul bate tot din față, tare. Fără alternativă, continuu.

     Până la Makó valsez printre crăpăturile şi denivrlările asfaltului. Drmul e groaznic; bicicleta trosneşte şi scârțâie. O palida consolare vine din partea nesfârşitelor culturi agricole. Începe să-mi placă priveliştea chiar dacă nu mi-am imaginat vreodată că şi şesul poate fi fain.

E minunat! Totul merge bine. Chiar înaintez puțin mai repede față de ccea ce socotisem în târg. Şi asta doar pentru că mă simt bine, iar efortul e inexistent. Să tot fie aşa!

     La Makò savurez cafeaua, pe malul Mureşului. E prima oprire după aproape două ceasuri şi 31 km pedalați.

     Maros – în dialectul băştinaş – îmi aminteşte de Țoplița, de casă şi, implicit, de cei apropiați. Alex, a trecut o singură zi! Deja îți este dor?

     Mă reapuc de treabă, plec spre capitala comitatului Csongrád. Distanța dintre Makò şi Szeged e scurtă – 31 km, din care vreo 20 amenajați special pentru biciclişti. Încântătoare pistă!

     O furnicătură, undeva deasupra călcâiului drept, mă trezeşte din beatitudine. Ce-o fi? Probabil nimic.

     Până în oraşul de pe malul Tisei mai pedalez fără probleme opt kilometri. La fel de bine mă simt şi pe străzile Szegedului. Sunt plăcut surprins de ceea ce văd – un amestec de Braşov-Cluj-Sibiu. Foarte frumos! Centrul istoric pare scos din cutie. Casele sunt viu colorate, cu foarte mult gust. Armonia-i perfectă. Doar mulțimea turiştilor reprezintă un inconvenient. Sunt mulți şi gălăgioşi.

     Greu, dar găsesc o masă la una din multele terase înşirate pe spațiul pietonal. După felul întâi, al doilea, desert şi o țigaretă, dau să plec. Prima pedală e, mereu, cu stângul. Îi vine şi dreptului rândul, dar cedează. O durere groaznică mă face sa palpez tendonul. E umflat, iar dacă apăs doare. Refuz să cred! Mai încerc o pedală, două, nouă şi atât. Nu mai pot. Doare şi pârâie.

     E 14.00, trebuie să ajung la Melykut – 65 km. În halul acesta e clar că nu ajung nicăieri.

     Sudez două țigări; îmi trebuie tot pachetul, da’ nu-i timp de tâmpenii. Vreau să mă calmez puțin; revin la terasă şi comand un pahar cu bere pe care-l asezonez cu două pipe. E momentul în care gândurile mă inundă. Le alung, încerc să ignor evidența. Poate nu-i grav, îți trece până mâine. Sau faci pauză azi şi mâine. Bla, bla, bla…

     După trei ceasuri de aşteptat şi plimbat pe holurile ortopediei spitalului din Szeged, diacnosticul mă face KO.

  – S-a inflamat tendonul achilian.

  – Glumiți?, întreb râzând.

  – Nu!, vine replica tăioasă.

 – Doctore, sunt într-o călătorie cu bicicleta prin Europa. Trebuie să…

  – Decizia  vă aparține. Eu vă recomand odihnă – minim două săptămâni, gheață, antiinflamatoare şi fizioterapie. Vorbim de nişte microleziuni. Apar în timp, probabil faceți sport. Nu a depins de dumneavoastră. S-a întâmplat pur şi simplu.

     Achit consultația, strâng mâna medicului şi părăsesc unitatea. Afară mă aşteaptă bicicleta încărcată cu piese de schimb, haine, câteva cosmetice şi hărțile: Ungaria, Croația, Slovenia, Italia, Franța, Spania şi Portugalia. Doar prima-i desfăcută, celelalte sunt intacte, în țiplă. Mai scotocesc în bagaj, caut, şi găsesc entuziasm, dorință, vise şi cam tot ce poate însemna călătoria pe care mi-o doresc de 24 ani.

     Nu-mi vine să cred! După doar 110 km?! Nici măcar nu am forțat, iar probleme cu tendonul nu am avut vreodată. Totul s-a năruit şi nici măcar nu pot spune că am pornit.

     Oare mâine va fi bine? Probabil nu. Dar o licărire de speranță există. Cine ştie?