Deschid ochii, da’ îmi e teamă să flexez laba piciorului. Timid, o mişc. Pare în regulă doar până păşesc. Tendonul mă doare, la fel şi sufletul.
Să risc? … Ar fi o nebunie. Nu-mi rămâne decât să mă răcoresc plângând. De 14 ani n-am mai făcut-o. Pot doar sa pornesc spre casă, iar cu mintea spre locul în care pămăntul se varsă în ocean.
Mi-ar plăcea ca acest loc să rămână tot acolo. Şi să existe o dată în care îmi voi vedea visul cu ochii. Altfel, e un vis pierdut.
AlexandruAlupei .Blog 
Alex noi suntem la Nadlac. Daca vrei sa venim maine dimin , 1 iunie dupa tine pe unde esti, suntem f aproape si tot maine plecam la Brasov…ce zici? Suna mai bine cu parteneri de drum decat singur in asemenea momente. Nu fi trist, nu uita, nimic in viata nu e intamplator, absolut nimic! Suntem cu masina si ai loc cu noi.Bicicleta poate ramane la socri la Nadlac sau o trimitem colet spre Bucuresti…sau incape in portbagaj?!?
ApreciazăApreciază
Adriana, multumesc pentru disponibilitate, esti foarte draguta. Am ajuns deja in Bucuresti.
ApreciazăApreciază
imi pare nespuns de rau … urma sa faci intr-o luna cu bicicleta mai mult decat am facut eu cu masina in 6 luni … :((
ApreciazăApreciază
😆 data viitoare
ApreciazăApreciază