Cand te culci la ora oo.oo şi ceasul sună deşteptarea la 4.30, nu-ți poate fi decât rău. De somn, de orice, numai bine nu-i. Unde mai adaugi şi o bicicletă încărcată de bagaje, care trebuie coborâtă de la etajul şapte. În lift nu încape.
De asta am parte în puterea nopții. Nu am încotro, trenul pleacă peste un ceas. C’est la vie! Destul de greu, reuşesc; cobor totul la parter în linişte. Doar pedala a zdrăngănit balustrada la 5 şi la 1.
Pe Tudor îl găsesc lângă casa de bilete; nici el nu arăta prea bine. Ochii-i sunt căzuți în gură, iar picioarele i se împleticesc fără coerență, suficient cât să nu-şi piardă echilibrul.
La fara zece, şase, trenul se urneşte spre Sighişoara, prin Valea Prahovei, 
Braşov şi Rupea.
Cei vreo 280 km sunt o eternitate, 5,5 ore. O „plăcere” în condițiile în care temperatura vagonului e fixată la 20 grade.
– Dle. conductor, ne conservați? Puteți, vă rog, să remediați situația? Am înțepenit de frig!
– Îmi pare rău, dar nu pot opri climatizarea. Dacă o fac, sigur trebuie s-o şi repornesc mai târziu, şi se încălzeşte greu, răspunde naşu’.
Deja-s fazan, m-a blocat. Mai are rost? Nu cred…
Dezghețarea spe produce în pragul prânzului, 
pe terasa de sub cetatea medievala a Sighişoarei. Normal, sportivi fiind la linia startului, începem cu o pauză, cu o halbă plină ochi. Primele pedale vin după încă un ceas, sub toropeala soarelui.
Dupa doar doi kilometri apare prima urcare. Un sfârtoc de pantă, vreo patru sute metri, a scos din noi primele oftaturi, blesteme şi puțină rugină. Tot aşa am ținut-o până-n Dumbrăveni, 20 şi ceva km. De aici şoseaua noastră coteşte la stânga, spre Biertan.
Opt kilometri limba de asfalt şerpuieşte printre coline înverzite, păduri şi lanuri de porumb. O plăcere! P-aci traficul pare inexistent. Rar, câte o maşină ne regrupează în şir indian.
Ansamblul bisericii fortificare domină liniştita localitate. Câteva maşini care mişună prin fața edificiului şi o terasă amenajată la umbra acestuia sunt tot ce „mişcă” în sat. Şi câțiva turişti.
După ce mai servim câte o bere, intrăm. Ansamblul fortificat frumos, cum altfel?, este o moştenire săsească. Construcția din piatră şi cărămidă dăinuie din sec. al-XII lea, fiind acum într-un proces de restaurare… Dar mai multe informații se găsesc la fața locului sau pe listele UNESCO.
La plecare ne codim, iar indecizia e premiată, acum. Ruta aleasă e splendidă, dar inadecvată pentru bicicletele noastre … şi condiția fizică. Însă nu-i bai, împingem țoaclele un km pe drumeagul îngust care atacă dealul abrupt. Push-bike la greu până-n vârf, locul de belvedere al fânețelor.
După respiro revenim spre nivelul mării, pe o coborâre grea, tehnică. Solicitantă, dar faină.
O linişte de priveghi ne însoțeşte prin Dupuş şi Ațel. Nu cred că azi a mai trecut cineva. Satele par virgine, aici în dealurile
în care-s cocoțate. Clar, Cronos a omis aceste meleaguri. Noi nu.
Liniştea dispare odată cu apropierea de şoseaua națională, cea cu care ne pregătim să facem joncțiunea; Sighişoara-Mediaş. La fel piere şi beatitudinea: peisaje foarte frumose şi condiții de rulare aproape de perfecțiune; dacă ignorăm criblura.
Ultimii kilometri, 11, îi parcurgem în juma’ de ceas, iar în centrul Mediaşului apucăm doar să cinăm. Ştiu că încă e lumină … şi filmul se rupe.
AlexandruAlupei .Blog 