Eterna socoteală, dar nu din târg, ci … din vară, nu s-a potrivit cu capriciile toamnei. Oarecum, era de aşteptat. Dar dorinţa de a merge pe munte a învins intemperiile de pe plaiurile mioritice. N-a fost să fie creasta Făgăraşului, între Negoiu şi Plaiu Foii. La orizont a apărut Olimpul lui Zeus.
O ultimă confirmare a stării vremii o primim de la salvamontul din Argeş.
– Pe creastă ninge viscolit, nu vă recomandăm traseul. S-ar putea ca vremea să se îndrepte la sfârşitul săptămânii. Reveniţi joi cu un telefon, eventual.
– Păi, azi e marţi …, iar telefonul amuţeşte.
Da, e marţi, vremea-i de rahat, iar zilele de concediu se scurg implacabil. Mai sunt doar câteva.
– Bel, mergem în Croaţia, mi se adresează Gheo cel tolănit pe fotoliu.
– E departe, Gheo!, i-o taie scurt Corne.
– Urcăm Olimpul, pe Mytikas!, răcnesc în timp ce sar în capul oaselor.
A urmat o întreagă gâlceavă, iar peste cinşpe` minute plecăm fiecare la casele noastre; bagajele nu-s gata.
Iată că, la fix o zi după ce am devenit motociclist, cu acte, împreună cu Corne şi Gheo, ambalez motorul … maşinii. Pornim spre Olimp, pe acelaşi traseu pe care l-am urmat în urmă cu un an, doar eu, nu şi camarazii mei: Giurgiu, Ruse, Sofia, Kulata, Thessaloniki, Litochoro şi Primonia, ultimul punct în care se poate ajunge cu maşina, la 1100 m deasupra Egeei. De aici, pe poteca marcată, E4, spre Refugiul A (2100 m). Şi, mai departe, spre Vf. Skala (2866 m). Însă, povestea ascensiunii pe Skala, cea de atunci, e aici.
După patru ore de efort susţinut atingem Vf. Skala, punctul de acces spre tronul lui Zeus. Îmi trag sufletul, rememorând clipele prin care am trecut cu un an în urmă. „Off!, poate-i cu noroc a doua oară.”, îmi spun, păşind spre acopreişul Greciei. Sunt foarte motivat; vremea-i excelentă.
Cele aproape trei sferturi de oră se scurg repede, iar noi traversăm pasaje periculoase, tehnice, foarte expuse. Sentimentul de bine mă inundă iar fericirea escaladează cele mai înalte culmi. Pas cu pas înaintez, urc şi cobor pe stâncile abrupte. Nu îmi e frică, din contră. Şi nu-s genul care-şi asumă iurea. Pur şi simplu e perfect! Totul. E feeric!
Îmi amintesc puţin de lanţurile Pietrei Craiului şi Creasta Sudică a aceluiaşi masiv. Tronsonul traversat acum le seamănă. Singurele diferenţe sunt altitudinea şi lipsa lanţurilor.
Ultimii paşi îi zburd spre blocul de piatră care marchează vârful. Mai sus nu se poate. Ce ar mai fi de spus?
Sorbim din frumuseţea şi istoria mitică a locului vreo jumătate de ceas, admirând zarea, şi revenim, frânţi … la Prionia. Sau sfârşitul acelei zile în care doar cerul e mai sus.
AlexandruAlupei .Blog 