Două biciclete în taxi

     E a doua zi a turului cetăţilor fortificate transilvănene, cele din lista UNESCO, iar zorii dimineţii ne găsesc pe terasă. În faţă avem câte o omletă. Papara e delicioasă, chiar mai bună decât cea pe care o prepar în sfârşiturile de saptămână care mă prind p-acasă. Unde mai pui că în Mediaş preţurile sunt mult sub cele din capitală.

     Un singur off la orizont, toropeala de peste zi. Cu o seară în urmă Busu anunţa pentru azi temperaturi de peste 35 în mai toată ţara. Alternativă nu-i. Avanti!

     Pornim pe la 10.30, destul de târziu, iar mercurul sare, deja, de 25 de grade Celsius. Bine că bidoanele sunt pline cu apă. Avem chiar şi de rezervă, în coburi.

     Mediaşul rămâne în spate, iar de pe prima colină urcată îl admirăm în toată splendoarea sa. Vor urma şi alte dealuri, ne vom sătura. Dar până atunci ne bucurăm de pedalat, de peisaj. Plimbarea e o plăcere, drumul superb. După biserica din Valea Viilor, închisă, trecem şi de Copşa Mică. Imediat virăm la dreapta, pe DN 14B, spre Blaj. După doar 18 km parcurşi pe acest tronson cotim la stânga, pe DJ 106B, spre Ţapu şi Soroştin.

     Fain drum! Liberă, cu o calitate bună a asfaltului, şoseaua şerpuieşte prin văi, ocolind dealurile înverzite. Excelent prilej pentru recreere, dar şi pentru a schimba vrute şi nevrute cu omologul din cealaltă şa, Tudor. Ne încingem la discuţii de parcă nu mai vorbisem de ani. Semănăm exact cu acele muieri care stau în faţa blocului, pe bancă spărgând seminţe, la taifas cât sunt primăvara, vara şi toamna de lungi.

     Timpul se scurge lin, apa din bidoane vârtos, căldura creşte, noi abundăm în transpiraţie. Prânzul ne prinde la Soroştin, iar umbra micuţei poieni de la marginea drumului ne găzduieşte pentru următoarele 90 minute. Păpică şi moţăială, cam acestea-s îndeletnicirile cu care scurgem nisipul clepsidrei.

     La 15, cinşpe`şi ceva, fix!, o întindem. La câteva sute de metri după sat se iţeşte prima pantă mai serioasă. E cam pronunţată, iar noi moleşiţi de căldură. Neavând încotro, o atacăm. Cu bărbia în piept, ridicat din şa, înghit metru după metru. Îmi e frică să ridic privirea, căutând vârful. Nici Tudor nu se descurcă prea bine.

– (…)

– OK,  atunci ne vedem în vârf!

– Bine, du-te.

– Scuze, dar dacă mă opresc aici nu mai pot urca.

     După doar câteva minute îmi sună telefonul.

– Unde eşti?

– La vreo trei sute metri de vârful dealului, cred. Tu?

– Puţin mai jos, împing bicicleta.

– În regulă, te aştept.

– Bine-bine, dar cameră de rezervă n-am. Spatele e pe pană, şi urmează multe vorbe de duh.

– Ce? Cum? Beep, beep, beep, arunc şi eu sudalmele către eter.

     Ne regrupăm după zece minute. Alte treizeci ne coim codim. Ce şi cum e de făcut? Totuşi, eu am o cameră de rezervă şi, în acelaşi timp o problemă: roţile biţei lui Tudor sunt pe 26`, MTB, iar ale mele City, pe 28`. Asta e!, o rezolvăm româneşte – merge şi aşa. Punem camera, care, evident, nu-i chiar fit, şi umflăm roata până când, cumva, smucim ventilul. Se strâmbă. Însă nu pierde aer, cel puţin momentan.

     Terminăm panta bucuroşi peste măsură. În acest moment nici măcar escaladarea Everestului nu m-ar încânta mai mult. Din păcate coborârea e ca scurtă, ca timp. se termină imediat, chiar în localitatea Haşag, după două ace de păr.

     Vine momentul alimentării cu apă proaspătă, direct de la sursă, din fântâna ţaţei Floarea, parcă. În scurtul răgaz aruncăm şi o privire la roata MTB-ului. E cam lăsată, pierde aer. Câteva pompe o mai înviorează. Iar pare în regulă, dar cine ştie pentru cât timp?

     Avem parte şi de o revelaţie. Urcarea de mai devreme ne-a pus pe gânduri Cică vrem să traversăm Transalpina. Hmm…

     Până în Loamneş, următorul sat, şase kilometri, unflăm roate de două ori. a treia oară e ultima. Ventilul se buleşte de tot, iar janta se sprijină direct pe cauciucul flască. Oboseala, canicula şi lipsa logisticii tranşează definitiv dubiul legat de Transalpina. Nu rămâne decât să scurtăm traseul, ocolind şoseaua alpină. Încă nu ştim pe unde, vedem.

     Pe hartă observă că Sibiul e la doar 32 km.

– E ora 17.00, iar trenul vine la 21.42. Tudore, aşteptăm?

– Nu văd rostul. Chemăm un taxi.

– Numa`să ne ducă pe amândoi…

– Pentru a afla, sunăm.

– Evident! Chiar nu aveam de gând să ghicesc în cafea.

     Al treilea număr apelat e cu noroc.

– Suntem în Lumneş, pardon, în Loamneş.

– Unde-i asta?, vine întrebarea taximetristei.

– Păi nu sunteţi din Sibiu? Nu ştiţi unde e!?, întreb şi eu mirat până peste poate.

– Mă descurc, răspunde cucoana şi închide.

…

– Alo, când ajungeţi?

– Într-o oră.

– Doamnă, avem şi două biciclete, le putem băga în portbagaj?

– Ne descurcăm, şi iar închide.

     Loganul galben soseşte după vreo trei sferturi de ceas. El e salvarea noastră. Scoatem roţile faţă ale biţelor şi ne apucă de îndesat în maşină. Spectacolul e total. Jumătate de sat s-a adunat. Ca la urs. Bicicletele în portbagaj, iar roţile faţă şi bagajele pe bancheta din spate. Tot circul durează zece minute, timp în care de pe margine se aud indicaţiile: nu intră, ai grijă, vezi că, nu uita să, şi tot aşa.

     Taximetrista-i de treabă, dar cam zmucită. Conduce în viteză, nemenajând nimic. Nici pe noi, nici maşina, mai mult, nici bicicletele care zdrăngăne de zor. Degeaba îi sugerăm s-o lase mai moale. Nimic nu o perturbă.

     În Sibiu avem timp doar pentru a cumpăra câte două camere de bicicletă şi pentru a ne caza. Mai punem la cale, savurând berea rece, traseul pentru mâine. Adică ultima zi. De unde planificasem şase zile de plimbat, iată ca ne mulţumim şi cu jumătăţi de măsură. Caldura următoarelor zile, zodiacul, războiul din estul Ucrainei şi toate celelalte care nu depind de noi sunt vinovate. Numai noi nu şi a noastră pregătire fizică precară. Aşadar, mâine în zori plecăm spre Braşov, punctul terminus al plimbării.