Olimpul și al său acoperiș, Mytikas, au rămas în urmă, la vreo câteva săptămâni distanță. Acum, după tot acest timp scurs, sint că am pierdut vremea. Cu îndeletniciri cotidiene, pregătindu-mă parcă de sfârșitul zilelor. N-am făcut mai nimic în afara rutinei. 
Mai ieri, zapând din confortul pernelor canapelei, am avut o tresărire, o licărire. Ce aștept? Să se îndrepte vremea? Să-mi crească barba? Ziua nunții? Nu!… Vineri plec în Ciucaș! Nu mi-am schimbat decizia nici după jumătatea de oră petrecută la telefon cu potențialii colegi de drumeție. Scuzându-se, au refuzat ieșirea. Fiecare cu ale lui.
Și totuși, sunt norocos. De câteva luni m-am împrietenit cu Doris. Mă urmează (aproape) oriunde, cu (foarte) mare plăcere. Și mă iubește necondiționat. Dar asta e o altă poveste.
La șapte încălecăm mașina. Eu scaunul din stânga-față, Doris toată bancheta. Normal, are șofer. Până la Cabana Muntele Roșu nimic nou. Aceleași 2,5 h de condus printre camioane, dar într-un cadru natural puțin mai frumos decât cel de pe valea Prahovei.
La cabană, pustiu. Pe bariera atârnă o plăcuță care mă anunță că edificiul e închis până la sosirea primăverii. Nu-i bai, sunt pregătit de drum. Apa și mâncarea sunt în rucsac.
Pufăind din țigaretă, mă aplec asupra hărții. Ce să fie azi? Păi… o buclă, care să nu cuprindă și cel mai înalt vârf al masivului; l-am mai urcat de trei ori.
Plec, împreună cu Doris, de la Cabana Muntele Roșu spre Cabana Ciucaș, via Izvorul Nicolae Ioan, pe traseul marcat cu bandă galbenă. Prima parte e splendidă, căci poteca urmează curba de nivel, șerpuind prin pădurea cheală, răsărită parcă din covorul țesut de toamnă. Feeria piere imediat după izvor. D-aci drumeagul, Valea Berii, urcă abrupt aproximativ juma` de ceas. Urăsc urcarea asta din toți rărunchi. O detest!
La Cabana Ciucaș facem popas după o oră de mers. E zece. În afară de noi, nimeni. Și e bine. Soare, căldură, liniște, munte, eu și cățelul. Dacă ar fi și Flavia ar fi perfect.
După ce înfulec un măr și câteva fructe uscate, apuc traseul spre Vf. Gropșoarele, via Șaua Chirușca, Șaua Gropșoarele, La Răscruce. Doris mă urmează, aproape, la pas. Din când în când dispare prin vreun tufiș din care, apoi, țâșnește în mare viteză spre mine.
Mă ghidez după crucea roșie. Prima parte ne poartă prin pădurea de pini din care ieșim fix în Șaua Gropșoarele, după trei sferturi de oră. Sunt în punctul în care indicatoarele stâlpului sunt îndreptate spre cer. Dar nu-i bai, mă orientez cu ajutorul hărții. La dreapta.
Șontâc-șontâc urcăm lin prin golul alpin, contra vântului puternic, spre La Răscruce.
Marcajul, tot cruce roșie, e răzleț. Din loc în loc câte un stâlp ruginit indică calea. Însă las stâlpii, îmi pierd privirea-n jur. Peisajul e foarte frumos. La stânga observ Cabana Ciucaș, sub Șaua Tigăilor, în umbra vârfului Ciucaș. În partea opusă se întinde Culmea Stâncoasă, iar în depărtare puțin din curbura Carpaților. Înainte, chiar sub albastrul cerului, doar Culmea Gropșoarele-Zăganu. Splendid! 
Frumusețea locului mă fascinează și între La Răscruce – Vârful Gropșoarele și retur. Dus-întors circa cincizeci minute, cu tot cu popasul de pe vârf.
La intersecție nu mai continui pe traseul urmat la urcare, ci cotesc stânga spre Cabana Muntele Roșu, pe lângă stația seismică (triunghi roșu). Coborârea, trei sferturi de oră, e plăcută în cea mai mare parte. Doar câteva pasaje mai abrupte, dar nu de speriat. Am frâne bune. Doris nu se plânge nici ea. Are patru picioare, îi e ușor.
Ne-am întor în punctual de plecare după ceva mai mult de patru ceasuri. Am încheiat o tură faină împreună cu Doris, aflată la pima ieșire mai lungă. S-a descurcat minunat. N-am mai apucat să o întreb dacă mai vine și data viitoare. Imediat după ce a ocupat bancheta spate a și adormit.
AlexandruAlupei .Blog 