Isola di Capri

     Să tot fie câteva săptămâni de când visez constant diverse. De departe cel mai cel vis s-a frânt chiar în dimineața asta. Și cum era de așteptat Valentino Rossi nu m-a vizitat și nici geaca nu mi-a dăruit-o. În schimb, mi-a sugerat să-l vizitez cu prima ocazie, fără a-mi indica și vreun loc în care l-aș putea găsi. Știu doar că din martie și până-n noiembrie dă ture pe circuitele din întreaga lume. Eh!, oricum, merită să-ncerc; plec spre Italia.

     Feribotu` andochează, ușile i se deschid. Un pas, doi, trei, gata; calc pe urmele împăratului Octavian August. Sau pe cele ale lui Thomas Mann, Axel Munthe ori Maxim Gorki. Sunt în Capri, mica insulă muntoasă din Marea Tireniană. Poate și pe cele ale Doctorului.

   Pardon! foarte apăsat, scuze!, un vă rooog!!! iritat, și ceva de genul permiteți!?, toate-mi sunt adresate aproape instant. Evident, frumusețea locului m-a pironit locului, blocând astfel culoarul de ieșire din cheiul principalului port al insulei, Marina Grande.

     Capri e o insula mică, vreo zece kilometri pătrați, dar tot nu știu încotro să apuc. Greu de ales. Dau cu banul …  se învârte… cade-n apă. Bine, fie, merg să fac o baie. Vale, dacă ne vedem, bine, dacă nu, asta-i viața, eu merg la plimbare căci nu e de lepădat o astfel de frumusețe.

     Opțiunea taxiului cade repede, cursa costă 50 EUR. E vorba de 7 kilometri, până la Faro, însă aici tariful nu se calculează în mod clasic, ci la mica marea înțelegere. Oricum, condițiile de transport sunt deosebite, dar… Mașinile sunt transformate în taxiuri după ce suferă modificări serioase: sunt mai lungi decât cele de serie, decapotabile fără excepție și au câte două banchete destinate pasagerilor așezate în oglindă. Însă nimic nu justifică prețul pentru cursă. Nici măcar faptul că totul e la superlativ aici, de la natură și peisaje până la bani și proprietăți.

     Toată averea mea constă într-un rucsac, aparatul foto, harta insulei, ghidul turistic, o iotă de italiană și ceva mărunțiș. E mai mult decât suficient; urc în autobuz.

     Cutia de chibrituri, căci e foarte mic, demarează în forță. Noroc că stăm ca sardinele, altfel am fi unul peste altul. Strada foarte îngustă, panta abruptă, și cele câteva ace de păr, sunt delicioase. Totul vine la pachet cu priveliștea; din când în când răsună, în cor, wow!…

    Spectaculoasa cursă se gată în Anacapri când shimb autobuzul și mă îndrept spre Faro di Punta Carena. Sau o coborâre scurtă, cam trei kilometri, până la malul stâncos al mării. Ăsta-i singurul loc amenajat în care te poți lăți la soare din zori și până-n seară. Dar nu pe nisip, ci pe stânci sau pe cele câteva șejlonguri private. Dar nu râncezitul sub soare e atracția insulei. În fine, câteva sărituri de pe stânci și o bere sunt suficiente pentru ca Faro să devină o amintire plăcută.

     Tot o amintire, însă amară, va rămâne și parcurgerea coastei vestice a insulei, la pas, între Faro și Grotta Azzurra, sau Sentiero dei Fortini. Temperatura ridicată și lipsa umbrei de pe traseu îmi frâng aripile după doar cinșpe` minute de mers. Și nici suficientă apă nu am pentru un traseu de trei ceasuri în atare condiții.

     Alternativa constă în troșcoleta regiei locale de transport, al cărei capăt e la doi pași de grotă. La fața locului acești pași se transformă în vreo douzeci minute. Puhoiul de lume stă încolonat pe treptele care duc la micul ponton, locul de îmbarcare.

     Patru inși ne înghesuim pe două scânduri. Și circul începe: barcagiul cântă, tangajul ne agită, doi (deduc) proaspăt însurăței chiuie, iar eu bodogăn astrele care nu s-au aliniat cum trebuie pentru a beneficia de o poziție bună pentru două-trei cadre foto. Nimeni n-are loc în barcă în afara vâslașului; se lafăie și cântă.  Aglomerație e și pe mare, în fața grotei. Bărcile intră și ies una după alta, dar nu înainte ca toți pasagerii să se lungească pe spate, intrarea e foarte joasă și nu-i suficient să stai în șezut pentru a evita vreun cucui serios.

     Prin ghiduri turistice, pe net ori prin broșuri grota-i cam vopsită, constat acum, intraând. Nu-i chiar leopardul, dar nici ca la pomul lăudat să nu vi. Una peste alta, e interesantă vizitarea unei peșteri inundate. Aș spune că este și spectaaculoasă datorită culorii azure, rezultată din trecerea luminii soarelui prin cavitatea subterană.

     Cam indiferent după experiența amintită iau la pas Anacapri, pornind din Piazza Vittoria. Apuc pe via Orlandi, traversez Piazza Diaz și imediat pierd busola. După alți câțiva pași constat că nu-mi trebuie. Mă las purtat de frumusețea locului, întâlnită peste tot. De la dughene și magazine până la Casa Rossa și Chiesa din San Michele. Adică o oră de plimbare pe străduțe înguste flancate de case ca din povești. Și fără trafic auto. De vis!

     Frișca constă într-o vizită la Villa San Michele, ctitoria lui Axel Munthe. Frumusețea clădirii, poziționarea sa, priveliștea conferită asupra coastei, arhitectura și operele de artă găzduite aici, toate sunt superbe. Interesant, dar iar trăiesc un  déjà vu, exact ca-n Toscana, după citirea capodoperei lui Irving Stone. Acum e cazul autobiografiei lul Munthe, Casa de la San Michele. 

     Aproape diabetic după atâta dulceață încerc și cireașa de pe tort, Monte Solaro. Cu cei 589 metri deasupra nivelului mării, muntele domină întreaga insulă. Și iar soarele îmi dă de furcă, varianta per pedes pică. E bun însă și telescaunul, mai ales că economia de timp e semnificativă.

     Sus, pe acoperiș, mă înmoi, devin și puțin nostalgic. Priveliștea de deosebit de frumoasă, peisaje largi se deschid spre Golful Napoli și împrejurimi. Într-adevăr, paradisul există și pe Pământ, printre muritori. E în Insula Capri. Wow!…

     Valentino, ai fost un idol al copilăriei mele, dar eu nu te mai caut, rămân în Eden. Îți doresc succes pentru câștigarea celui de-al zecelea titlu mondial. Poate ne vedem… Măcar în vis.

     Îmbătat de atâta frumusețe pornesc spre orașul Capri pe Scala Fenicia, cândva singura cale de acces între cele două orașe. Cele 921 trepte se înșiră de la vila lui Munthe, pe o lungime de aproape doi kilometri, până în portul Marina Grande. Coborârea e splendidă, foarte pitorească, iar priveliștea asupra NE-ului și a Peninsulei Sorento, încântătoare.

     Încălzit bine de mișcare și cam moleșit de prea cald rad o bere și splash!, în apă. Da, da, se poate, căci imediat lângă chei se întinde o limbă de nisip, un fel de plajă. Exact ce trebuie pentru un scurt respiro.

     O suta metri pe Via Marina Grande și câteva priviri aruncate spre suvenirurile înșirate pe tarabe mă duc la baza funicularului. La celălalt capăt așteaptă centrul urbei, Piazza Umberto I. Continuu pe nu știu ce alee tixită de magazinele designerilor celebri. Mult lux și prea multă opulență pentru al meu plac.

     Fug departe, prin Eden, pe Via le Botteghe, traversez Giardini della Flora Caprense, altă via, și drumul se înfundă undeva deasupra formațiunii Arco Naturale. Stânca duce puțin cu Zaplazul Pietrei Craiului, însă-i mult mai impozantă.

     Stânga-mprejur, cinci minute la pas, iar la intersecție cotesc pe Via Tragara. O urmez oarecum pe marginea coastei abrupte, ademenit fiind de perspectivele frumoase asupra mării. Locul e retras, departe de tumultul orașului. Însă pitorescul se regăsește și-n Giardini di Augusto, un parc superb, aflat la o lungime de braț de Certosa di San Giacomo. Terasele înverzite, ornate cu flori pastelate, sunt parcă pieptănate. E perfect totul, inclusiv panorama care se cască spre Marina Piccola. Nu vorbesc și de celebra Via Krup, aleea ale cărei serpentine duc în micul port. Hmm… ideea unui tur al insulei, pe mare, prinde contur.

      O ultimă scăldare în marea azzurra, un croasant și un șezlong. E tot ce a rămas. A!, și, deja, aminitrea unui firmituri din paradis. Asta e Isola di Capri.