E prima oră și deja-i mare deranj. Temperatură, umiditate, zăpușeală, UV-uri, ce mai? … toate-s la cote de avarie. Însă azi am noroc, nu stau la copt. Nu, nu mă car la mare căci e hăt, departe. Sunt în Țara Bârsei, și dacă tot pică muntele pe mine ce-ar fi să …? Bag mâna în joben, amestec, învârt, apuc și … se ivește Culmea Țigănești, din vecinul Bucegi.
În Bran, de fapt în Poarta, la limita Parcului Natural Bucegi, parchez. E cald de mor, ceasul anunță prânzul. Iau cu asalt – tot e de căc.. la modă expresia – traseul. Prima parte se suprapune cu pârtia de schi (vara e pășunea brănenilor vitelor) amenajată în Poiana Fruntea, după care, tot la deal, prin pădure. Chiar dacă e umbră limba tot mi se-ncurcă în coate. Simt că plesnesc. Urc, urc și iar urc; transpirația curge șiroaie.
Singurele constante sunt panta pronunțată și marcajul bandă roșie. Pădurea-i, în schimb, ternă. Așa monoton se scurg vreo două ceasuri. Doar golul alpin, a doua jumătate a traseului, schimbă decorul, iar peisajul începe să mă încânte.
Traversez Muntele Clincea, salut formațiunile La Stânci și Turnul Clincii, urcând evident pieptiș pe versantul vestic al Muntelui Țigănești. Culmea Țigănești se destăinuie în toată splendoarea. Da-s doar la poalele Golgotei, iar până-n creastă, vai, mamă! Vărs câteva lacrimi, pășesc pe pantă abruptă. Sigur merită efortul, muntele mă va răsplăti! Îmi va oferii absolut tot, la superlativ.
…
Soarele se ițește de undeva dintre Postăvaru și Piatra Mare, dezmierdând peluzele de rododendron. În același timp, Piatra Craiului se trezește și ea, aranjându-și creasta. Ibricul dă în foc și el, cafeaua e gata. O sorb în tihnă, într-un colț al Grădinii Eden.
După dezmeticire plec la serviciu. Doar că azi programul de lucru e aparte. Hoinăreală. Din Șaua Țigănești urmez banda roșie, spre Vf. Scara. Undeva sub mine, în Valea Țigănești, zăresc lacul, exact!, Țigănești. Continuu pe lângă Turnurile ……, traversez un horn, și ies la bifurcația cu traseul marcat cu triunghi galben. Și el pleacă tot din Poarta/Bran și ajunge tot la Omu, dar prin Poiana Ciubotea. Cotesc și eu, urmându-i cărarea.
Dacă plângeam la urcare acu` îmi vine să urlu. Coborârea-i crâncenă și o ține astfel un ceas, până în Poiana Ciubotea, unde se domolește, tinde spre plat. Însă e un respiro scurt, dar bine-venit. Traseul ține astfel până la liziera păduri, unde, evident, se prăvălește la vale, undeva între Urlătoarea Mică și Urlătoarea Clincii. Tot așa, îmi rup frânele două ceasuri lungi, până la joncțiunea cu drumul forestier amenajat pe malul Pârâului Poarta. Îmi ard gambele, picioarele-mi tremură, … sunt terminat. Cum conduc trei ceasuri?
PS: Le mulțumesc partenerilor de drumeție pentru cele două zile petrecute pe munte: MAC, Dragoș, Mihaela, … ăăăă … vă rog pe voi ceilalți pe care nu v-am nominalizat să-mi scuzați amnezia.
Filmul turei, realizat de Mihai-Andrei Caţan
AlexandruAlupei .Blog 