Valea lui Stan

     A cui? Hmm… Cam neinspirat numele râului. Sau nu? Poate la botez nu era chiar atât de rău. Oricum, în 2016, pe vreme bună, denumirea ar trebui schimbată în Valea Tuturor. De la mic la mare, de la nătărău la cel cu bun simţ,  valea e cotropită, călcată în picioare. La propriu. Dacă reuşeşti să faci abstracţie de zumzetul şi de mitocănia care îţi acompaniază mai fiecare pas, e chiar faină. Nu, nu poţi scăpa de balast, nu prea se poate depăşi. Iar dacă totuşi o faci ajungi imediat să miroşi pârţurile te împiedici de alte cioturi.

     E greu şi să intri în traseu. Nesimţiţii ar parca maşina chiar şi pe cărare. Nu mai spun că în acul de păr al Transfăgărăşanului, cel din care porneşte traseul marcat cu punct roşu, autoturismele stau ciorchine. Nu se pot petrece două maşini, una trebuie să oprească pentru a ceda trecerea. Cinic fiind, pot spune că ăsta e un lucru bun; n-ai cum să ratezi intrarea în traseu.

     Din nefericire nu vrbesc de un accident. Imediat, după doar câţiva paşi, mă împiedic de cutii de bere, peturi, pachete de ţigări, conserve. Bestiile! Nervos din cale afară mă afund şi mai mult în pădure și, ușor-ușor, revin la un puls normal. Însă acalmia ţine puţin; de undeva de sus/din faţă aud râsete, urlete, fluierături. Mă opresc, le acord spațiu, timp pentru a se îndepărta. Ideea-i proastă pentru că din spate vin alte grupuri, evident, pe acelaşi tipar.

     Continuu. Depăşesc zevzecii, reușesc, dar întâlnesc alţi nătărăi. Gospodine, cetăţeni, pantofari, şlapişti, libidinoşi, slinoşi, țațe; toți limbricii îşi fac veacul pe meleagul, săracu` de el, atât de frumos în lipsa acestor dăunători.

     Sunt resemnat, împăcat cu situația fără de ieșire. Îmi astup timpanele, îmi pun ochelarii de cal, devin autist. Merg mecanic mai departe, întorcând din când în când privirea, căutând un loc, puțin spațiu nevirusat. În fața fiecărei porțiuni mai – să spun – tehnice stau cuminte la coada lungă, așteptând. E la fel ca în pasajul dintre stațiile Unirii 1 și 2 la orele de vârf. Dând din coate, boscorodind, mai cu o înjurătură, parcurg pasajele, iar canionul se scurge sub talpa bocanilor ca b-dul. Ștefan cel Mare pe la ora 18.00

      Restul traseului, Poiana Călugărița, malul lacului Vidraru, nu mai contează. M-au ajutat doar să nu cad în depresie. Trei ore și jumătate triste, petrecute exact așa cum nu mi-am dorit. Panoul informativ pe care se subliniază și faptul că zona e frecventată de urși ar trebui completat cu un punct – font mare și cât se poate de bolduit: atenție, zonă frecventată, și, de vite-ncălțate!

     Terapia post-traumatică a constat într-o tură moto pe traseul București-Brașov-Sighișoara-Agnita-Transfăgărățan-București. Pfff, mi-am revenit. Acum sunt bine!