O linie dreaptă?

     Printr-a doua am fost întrebat de doamna ce vreau să mă fac când voi fi mare. Ce să răspund? Nici nu ştiam dacă sunt băiat sau fată. Dar am ridicat din umeri … şi imediat după, am rostit poliţist şi/ori doctor. Parcă şi pompier.

     Timpul s-a scurs, a urmat capacitatea. Un examen fără orizont. Alţi patru ani, în liceu – mamă, scuze că-ţi reamintesc- extraordinari şi ei (normal, pentru mine). Bacul? O formalitate; l-am trecut pur şi simplu, nimic notabil. Şi tot nu ştiam încotro. Universitatea trebuia terminată, conştientizam asta, dar convingerea? Trebuie să fac ceea ce în doresc sau ceea ce trebuie? Chiar dacă ambele au acelaşi sens… A trecut şi ea.

     Întâlnindu-mă cu viaţa am salutat-o indiferent, mai mult din politeţe. Nu ştiu dacă mi-a răspuns, voi afla într-o altă lume. Până atunci …

     Au trecut vreo zece ani şi lucrurile nu s-au prea schimbat. Asta, dacă nu cuantific calviţia şi dioptriile. Sau poate şi ele fac parte din firesc, pe lângă o slujbă, timp liber, căsnicie, despărțire şi o mână de prieteni. Nu-s bagatele, dar le văd ca fiind normale din unghiul din care, treptat, am început să privesc. Probabil m-am maturizat.

     Esenţa însă a rămas aceeaşi. Necunoaşterea. Indiferent de stadiul, ipostaza sau trăirile care mă încearcă, nu ştiu mai nimic. Tot un ţânc sunt, aflat pe aceeaşi plajă, privind spre infinitul ocean al cunoaşterii. Doar linia vieţii reprezintă certitudinea. Ce platitudine!

     O dată cu drumul mi-a crescut şi curiozitate. Dacă ies din şir ce se întâmplă? Păi de ce să fie drept şi nu sinusoidal? Hmmm…, o alegere! Trebuie încercat!

     Am ales, iar momentan îmi place. Am scăpat de ipocrizie, în primul rând. După, am trăit şi altceva decât cotidianul bătătorit: hrană, apă, aer, igienă, somn, sex. Ce urmează? Sigur!, bucuria vieţii. Probabil sunt un om normal, dar am nevoie speciale? Rămâne de văzut… Cert e că sunt ceea ce sunt amintirile mele, parafrazandu-l pe Marin Moraru.