Jepii Nașpa

     Auzisem poveşti, povestioare, despre nenorocirea abătută asupra abruptului prahovean. D-asta l-am şi evitat cât am putut. Doar Valea Cerbului şi Jepii Mari au fost traseele pe care le-am abordat de-a lungul timpului pe partea asta a Bucegilor. Însă nu în lunile de vară, tocmai pentru a fenta aglomeraţia. Şi pârtia Kalinderu, pe schiuri, dar nu cred că intră în categoria amintită, chiar dacă era puzderie de lume. O urcare pe Jepii Mici îmi surâde de mult, de ani de zile. Acum s-au aliniat astrele, e momentul, fie ce-o fi!

     De la staţia telecabinei, şontâc, prin pădure, pe drumul forestier, păşesc pentru doar câteva minute. E devreme, vreo 9, nu văd păicior de om. Perfect!

Începutul e promiţător. Traseul, cruce albastră, e bine întreţinut. Poteca urmează urcuşul din ce în ce mai pronunţat, pe versantul nordic al Jepilor Mici. După un ceas şi-un pic ating firul Văii Jepilor. Mai departe, şi mai abrupt, continuu pe versantul sudic al Caraimanului, traversez de câteva ori firul apei într-o zonă cu pajişti alpine dezmierdate de razele soarelui, iar după trei ore şi ceva – de la plecare – trec pragul Cabanei Caraiman. E deplorabilă.

     Aşezat pe pajişte, departe de cabană şi de zarva din jur, strâng în palme cana caldă plină cu ceai şi privesc în gol. Poveştile auzite de-alungul vremurilor sunt adevărate! În ciuda frumuseţii văii, a peisajului şi a comuniunii în sine cu natura nu am reuşit să fac abstracţie de restul factorilor. Parcă tot Costineştiul s-a mutat în Bucegi. Mitocănie, proastă creştere, rahaturi revărsate din difuzorul casetofonului, inconştienţa de a aborda Jepii Mici în tenişi sau adidaşi de stradă, o Doamne!…  câte şi mai câte! Nu mai spun de gălăgie, urlete, fluierături şi chiote.

     Trist, pornesc spre Cantonul Jepi. Platoul e ticsit de cetăţeni; parcă aş fi în Herăstrău, duminica. Ce-or căuta aici nu ştiu. Poate mici, bere, vreo serbare câmpenească, MegaDiscotecaTineretului, pe Morar, Satul de Vacanţă ori fasolea lui Onţanu.

     Puţin mai jos de Piatra Arsă observ o foarte mare parcare, loc în care motorizatele strălucesc sub razele soarelui. Probabil Autovitul şi-a deschis un punct de lucru şi aici. Cu toate astea` catastrofa nu-i desăvârşită încă; nu am zărit grătarele fumegânde. O pată de culoare în acest peisaj lugubru?

     Singura şansă e coborârea, fuga din infern. Urmez două ceasuri triunghiu` albastru vopsit pe Jepii Mari. Încep cu scurta porţiune de jnepeniş, apoi pasajul foarte spectaculos La Scări. Ating liziera pădurii undeva după Creasta Urlătorilor. Mai departe, mai repede, traversez Urlătoarea Mică şi Valea Comorilor, trec pe sub Claia Mică şi … stupoare! Sunt pe Magheru. Ba nu, la metrou. Prin stânga se coboara, iar prin dreapta se urcă. Mi-e rău!, am dat în traseul care duce la Cascada Urlătoarea.

     Săracul Kogaion, nu are încotro. Aceşti cetăţeni au efect asupra muntelui cam cum mătreaţa bradului acaparează, în timp, tot coniferul. Procesul e ireversibil.